Al patrulea picior al scaunului
S-a pierdut
Într-o joacă de copii,
Ce se fugăreau între scaune vechi,
Risipite prin casă.
Între râsete şi gâfâieli
S-a pierdut şi al patrulea picior
Al scaunului.
Şi l-au căutat sub pat,
Şi sub masă,
Şi la scaunele vecine,
Şi între lemnele din sobă…
Dar, ca un făcut.
Al patrulea picior al scaunului dispăruse,
Nici măcar scaunul cu trei picioare
Nu reuşi să-şi amintească unde-l pierduse.
Se numărară toate scaunele
Şi, pentru că erau destule,
Şi-n aceeaşi seară nu erau invitaţi,
Se hotărî, în unanimitate de voci de
oameni şi scaune,
Că scaunul cu trei picioare
Ocupă prea mult loc.
Fu ridicat
Şi aruncat pe un maidan.
Singur pe maidanul gol,
Scaunul cu trei picioare
Zâmbi înduioşat,
Cu gândul la copiii ce se-alergau între scaune,
Gemu de durerea piciorului pierdut
Şi oftă.
Nimeni nu va mai sta pe el, obosit,
Nu-l vor mai pune lângă masă,
Nici într-un colţ,
Nici lângă sobă.
Şi, ostenit şi el,
Scaunul inutil,
Scaunul cu trei picioare,
Adormi pe veci,
Visând mereu acelaşi vis,
În care el,
Scaunul cu trei picioare,
Avea toate picioarele întregi;
Şi, învelit în catifea,
Îi odihnea pe regi,
Stătea în capul mesei,
Sau în colţ,
Sau lângă sobă…
Iar copiii, jucându-se pe maidanul gol,
Priveau din când în când scaunul vechi.
Şi, între vânătăi şi zgârieturi,
Se bucurau:
Ce bine că scaunul cu trei picioare
Nu s-a mai trezit,
Şi doarme mereu,
Visând visul scaunului cu patru picioare…
Şi ce bine
Că scaunul cu trei picioare
Nu va vedea nicicând
Că lângă el doarme,
Aruncat şi el,
Visând acelaşi vis,
Un picior de scaun…