\”O nouă ordine mondială… nu poate face abstracţie de o „Mare Europă” de la Atlantic la Vladivostok\”
(Serghei Lavrov şi Franco Frattini)
Uniunea Europeană îşi modifică, treptat, profilul. Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeană îşi intensifică eforturile pentru ca textul să poată intra în vigoare la 1 decembrie. Documentul – care va afecta, fără îndoială, „politica externă” a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea răsăriteană – nu poate fi ignorat de Chişinău.
Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?
A rămas celebră dubitaţia formulată de americanul Henry Kissinger: „Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?”. Tratatul de la Lisabona este şi o tentativă de a da acest răspuns, prin crearea funcţiilor de Preşedinte al Consiliului European (neoficial, preşedinte al UE) şi de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe al UE). Cum vor funcţiona în realitate aceste instituţii, urmează să vedem. Şi, mai ales, cine le va conduce. Dintre cele două poziţii, ultima este, indiscutabil, cea mai importantă.
Viitorul „ministru de Externe” va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea la dispoziţie un masiv costisitor – Serviciul pentru acţiune externă, cu 3500 de diplomaţi! – cu care va gestiona politica externă a UE, în numele Consiliului European. Poziţia are un potenţial enorm, depinde cine şi cum o va folosi. Este însă evident că apare astfel o nouă structură birocratică, ce riscă să se autonomizeze faţă de Comisie. Nu puţine voci avertizeză că aceasta va permite Berlinului şi Parisului (flancaţi de parteneri din „vechea Europă”) să orienteze politica externă a UE pe o direcţie favorabilă lor. Iar Estul nu este o preocupare predilectă a celor două capitale, cu atât mai puţin o politică răsăriteană care, în numele „vecinătăţii europene”, să intre în divergenţă cu Moscova.
Se schimbă mecanismul de decizie
Tratatul de la Lisabona generează schimbări consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu majoritate calificată devine regula generală în Consiliu. De acum încolo, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei. Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%.
E adevărat, totuşi, că actuala procedură de vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizată până în 2014, după care va urma o perioadă de tranziţie până în 2017, interval în care statele membre vor mai putea cere formula de decizie unanimă. Dar un lucru este cert: în momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum R. Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.
Acomodarea internă
La „oboseala extinderii”, prezentă în acest moment la Bruxelles, se va adăuga, după adoptarea Tratatului, nevoia de reacomodare internă din UE. Asta înseamnă, pe de-o parte, acordul fin între interesele vechilor lideri ai UE – liderii guvernamentali şi Comisia Europeană – şi noile realităţi. Marile puteri europene, înainte de toate, vor trebui să-şi găsească noile „locaţii” în instituţiile noi apărute şi să aleagă liderii care să-i reprezinte şi care, probabil, vor trebui să fie suficient de slabi încât să îi poată accepta toţi… Este clar că procesele noi de luare a deciziilor vor trebui încercate şi testate, şi o bună parte din energia Uniunii se va descărca de acum încolo în aceste procese. Despre extindere se va vorbi puţin, chiar deloc (cu excepţia Islandei, care a anunţat că începe negocierile de aderare anul viitor şi, eventual, a Croaţiei).
„Noua Europă” şi Rusia
O Europă unită şi tot mai puternică politic, nu doar economic, este de multă vreme o dorinţă clar exprimată de state precum Rusia sau China. Motivul e evident: de acum încolo vor evolua pe scena globală trei actori coerenţi şi capabili, prin diverse combinaţii şi alianţe, să fie cu adevărat o provocare pentru cel care rămâne, deocamdată, singurul hegemon mondial – America.
Sugestiile pentru un parteneriat ruso-european devin tot mai clare. La 9 noiembrie, ministrul italian de Externe, Franco Frattini, şi omologul său rus, Serghei Lavrov, semnau împreună un articol în ziarul italian „La Stampa”. Putem citi în el despre nevoia unei „case comune europene” în contextul unei „noi ordini mondiale”. Aceasta va fi „bazată pe interdependenţă şi cooperare pentru soluţionarea problemelor comune [şi care] nu poate face abstracţie de o „Mare Europă” de la Atlantic la Vladivostok”. Numai o astfel de Europă, cred autorii, ar fi capabilă să garanteze o Europă stabilă şi o lume mai bună.
Textul face bilanţul relaţiilor strategice dintre UE şi Rusia (în 1996, Rusia şi UE au încheiat Acordul de parteneriat şi colaborare, iar în 2004 au ajuns la o înţelegere privind înfiinţarea a patru „spaţii comune”, UE devenind principalul partener economic al Rusiei). E menţionată şi colaborarea dintre Rusia şi NATO, datorită Consiliului NATO-Rusia, instituit la Pratica di Mare, în Italia, în 2002. Dar asta nu e suficient, cred autorii. Soluţia este „casa comună europeană”, pe care Frattini şi Lavrov o văd ca o necesitate obiectivă.
Pentru a o construi este nevoie nu doar de relansarea politică a relaţiei dintre NATO şi Rusia, cât mai ales de crearea unui nou acord între UE şi Rusia, adică „un parteneriat strategic nu numai economic, ci şi politic”. De la care se trece la ideea atât de dragă ruşilor – cea a „creării unei noi arhitecturi de securitate europeană”, o „sinergie” între „OSCE, NATO, UE, CSI, OASC – Organizaţia Acordului privind Securitatea Colectivă”. Autorii articolului cred că apropiata intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona e un cadru ideal pentru o nouă colaborare.
Ce se întâmplă cu Estul?
Există premisele unei atenuări a interesului UE pe spaţiul estic după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi acest lucru trebuie evitat cu orice preţ. Cum am sugerat deja, dincolo de etapa firească de „digerare” internă a noilor reglementări, schimbarea accentului decizional pe „vechea Europă” va tempera şi ea viitoarea extindere a UE spre Răsărit. Coerenţa pe care Bruxellesul o va căpăta în politica externă – care nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată -, face mult mai plauzibilă o apropiere strategică de Federaţia Rusă.
„Vechea Europă”, adică nucleul dur şi aproape majoritar Franţa-Germania-Italia, nu are de gând să înceapă o confruntare cu Moscova de dragul statelor răsăritene, inclusiv a RM. Cel puţin din acest punct de vedere, Tratatul de la Lisabona nu pare tocmai favorabil statelor din „vecinătatea estică” a UE, în condiţiile în care ponderea votului „noii Europe” se va diminua, iar sprijinul spre extinderea UE spre teritoriul „vecinătăţii apropiate a Rusiei” venea cu precădere de la „noua Europă”.