Făcându-şi baia duminicală
În casa sa din vechea Siracuză,
Tânărul Arhimede
Observă
Că apa se ridică
Şi se revarsă peste marginea băii
În care el, tânărul Arhimede,
Se cufundase.
Uimit,
Tânărul Arhimede măsură,
În vechile ulcioare greceşti,
Volumul apei urcate;
Şi, după ce zgârie,
Cu o ramură verde de măslin,
Câteva semne ciudate,
Pe asprul nisip al Siracuzei,
Constată
Că volumul apei înălţate
Este egal cu greutatea
Propriului său corp.
Atunci tânarul Arhimede
Aruncă cu dispreţ cartea de geometrie
Şi hotărî să-şi consacre întreaga viaţă
Apei;
Şi să descopere o lege,
Una nouă, evident,
Prin care el, Arhimede,
Să proclame lumii întregi
Ciudata reacţie a apei.
Deci, intră la vecinul său,
Care îşi făcea baia săptămânală
În vechea cadă de marmoră albă de Paros.
Şi aici
Tânărul Arhimede
Constată acelaşi fenomen ciudat.
Şi cu cât intra mai tiptil
În cada de baie,
Fie la el,
Sau la vecin,
Căutând să înşele apa,
Surprinzând-o într-o clipă de neatenţie,
Apa se tulbura,
Îşi râdea în sinea ei
Şi urca.
Atunci tânărul elen luă un papirus vechi
Şi scrise cu cerneală proaspătă,
Culeasă de-un cretan
De la o caracatiţă
Din Marea Adriatică,
Legea sa:
„Orice corp, fie el om, dar nu şi zeu,
Cufundat în orice fel de apă,
Va disloca, indiferent de voinţa lui,
Un volum de apă,
Fie ea pură sau sărată,
Egal cu greutatea corpului,
Proaspăt cântărit în piaţa ateniană”.
Şi, încântat,
Tânărul Arhimede se hotărî
Să-şi sacrifice întreaga viaţă
Spre a verifica, ştiinţific, evident,
Legea cea sacră a apei.
Îşi luă cu el Iliada şi Odiseea,
Şi hitonul, şi ulciorul cu vin,
Şi se pregăti a pribegi
De-a lungul şi de-a latul Greciei.
După ce îşi luă rămas bun
De la tânăra sa prietenă,
Permiţându-i să se mărite
Cu băieşul din cartier,
Porni Arhimede spre lacuri,
Şi râuri, şi golfuri,
Şi ape de ploaie!
Pe la treizeci de ani,
Puţin istovit şi cu himationul ros,
Ajunse la Aspropotamos
Şi se scăldă în el.
Apa urcă
Şi Arhimede se bucură.
La patruzeci de ani,
Cu mânecile peticite şi obrazul ars de Helios,
Ajunsese să verifice
Şi Aliakenanul, şi Vardarul,
Şi râurile secate,
Şi toate creşteau.
Iar Arhimede,
Îmbrăcându-şi ultima pereche de sandale,
Cu mâinile tremurânde şi aproape surd,
Porni clarvăzător spre golfuri…
Şi Corintul urcă,
La fel şi Salonicul,
Şi lacurile din nord,
Şi apa de ploaie,
Când căruntul Arhimede,
Strângându-şi draga Odisee,
Se afundă în ele.
Bătrân, flămând şi ostenit.
Sosi în Atena cu ulciorul de vin gol,
Desculţ,
Sprijinit într-un toiag de lemn
Şi beat de fericire,
Şi anunţă
Că se va urca pe Acropole,
Şi va proclama tuturor
Marea-i descoperire.
Şi le va povesti,
Cu lacrimi în ochi,
Cum suferise, dar cum verificase
Ştiinţific, evident,
Cum toate apele,
Râuri, lacuri, golfuri,
Apele de ploaie,
Sau ale băii comunale,
Se ridicaseră doar fiindcă un corp,
Un singur corp,
Intră în ele.
Dar, înainte de asta,
Bătrânul Arhimede
Citi, ca-n fiecare zi,
Câteva pagini din zdrenţuita Iliadă
Şi porni spre mare,
Să-şi spele trupul prăfuit
De ani şi drum.
Intră în apa mării,
Dar dislocă prea mult volum
Şi se-necă…
Cu Iliada şi Odiseea,
Şi cu toiagul,
Şi cu ulciorul,
Şi cu vechiul papirus…
Şi paginile Iliadei plutiră care-ncotro,
Şi ulciorul se umplu cu apă sărată şi scoici,
Şi toiagul, îngreuiat de ani,
Se-nfipse-n fundul mării
Şi-adormi,
Şi cerneala de caracatiţă
De pe vechiul papirus pieri…
Astfel muri bătrânul Arhimede,
Iar atenienii-l aşteptară zadarnic pe Acropole
Şi-l decretară fariseu.
Iar după şapte rotaţii ale lui Helios,
Un tânăr înotător
Văzu plutind pe mare
Corpul bătrânului Arhimede.
Îl trase la mal,
Îl culcă pe nisip,
Şi, ştiinţific evident,
Îi verifică pulsul.
Bătrânul acesta
Se înecase în mare.
Era mort.
Şi tânărul îl privi trist,
Apoi zâmbi
Şi plecă spre faleza de granit.
Brusc se întoarse,
Privi bătrânul mort,
Vărsă o lacrimă,
Se răsuci în loc,
Urcă pe-Acropole,
Chemă Atena
Ostenită de chemări în van
Şi, în absenţa tuturor,
Vărsă a doua lacrimă,
Privi din nou de sus trupul culcat
Şi exclamă:
Evrika!
poezia,ca poezia…dar arhimede constatase cu totul alceva si anume ca corpul sau era impins de jos in sus de o fortza egala cu greutate volumului de apa deslocuit.daca ne-am lua dups autor atunci scufundand in apa un decimetru cub de fier,,,volumul apei inaltzate”,cum scrie autorul, ar trebui sa aiba o greutate de cateva kg. si nu un kg.adica atat cat cantareste un decimetru cub de apa.bine ca nu s-a referit la einstein,ca cine stie ce mai iesea!