Matthias Buth (n.1951) este scriitor şi consilier ministerial al însărcinatului guvernului federal german pentru cultură şi media (în cadrul Cancelariei Federale. Din 1973 a publicat în Germania şi străinătate poezii, recenzii, eseuri şi foiletoane (a colaborat şi la posturile de radio WDR, Deutschlandfunk, Deutsche Welle, Radio Bucureşti). Textele sale au fost traduse în limbile arabă, engleză, franceză, poloneză, română şi cehă.
Volumul „România dincolo de pleoape” cuprinde o selecţie de 28 de poeme dedicate ţării noastre, “un tărâm cu rezonanţă poetică”. Matthias Buth, impresionat de câteva locuri pline de istorie, ca Braşov, Sibiu, Sighişoara, de culturile diverse din Transilvania, retranscrie poetic realitatea cunoscută aici.
“Asociez România cu imaginea unui violoncel uriaş, un instrument cu armonioase tonalităţi de toamnă caldă, foarte apropiate vocii umane” spune Matthias Buth în interviul luat de Ioana Maria Cusin în “Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien”, cotidianul de limbă germană din România, interviu preluat la sfârşitul cărţii discutate.
Ceea ce spune despre natura poetică a României îi defineşte şi scriitura din acest volum: “o armonioasă întrepătrundere între stilul elegiac şi grandeţe”.
Încă de la prima poezie te captează vocea melancolică, dar gravă, ce aminteşte de Lucian Blaga din “Izvorul nopţii”: “Dezarmat/Vin la tine/Partizano/La tine/Voi fi în siguranţă.//Mâna ta este/ Aripa unui fluture/Gura ta o punte/Şi ochii tăi îmi sunt /Ascunzătoarea. ”(“Lipsit de apărare”). Dar Matthias nu are graţia hipersensibilului Blaga), nici beţia rafinată de poezie a acestuia, expresia lui este mai rece, pragmatică uneori (“Bătând în fereastră/Luna monedă” (“Obol”. O imagine fulgurantă în timpul interviului, o lumină în ochii intervievatoarei (“Răspunsurile mele prind aripi în ochii celei ce-ntreabă”) într-un studio amplasat pe un şlep îi provoacă mai târziu această poezie în care distanţele sunt anulate, iar identităţile se suprapun: “Apoi la Bucureşti când va asculta blackbox-ul/Rinul va deveni “Radio România” iar/Privirile noastre se vor reîntâlni”(“Interviu pe malul Rinului”).
Bucureştiul îi aminteşte de rapsodiile lui Enescu, viteza trecerii prin oraş este evidentă atunci când poetul enumeră căile de “evacuare”: “Faxul din Bucureşti/se derulează pe înserat/conectând străzi şine piste de aterizare/ Şi alte căi de evacuare pe un/ Sul de papirus arcuit între palmele mele.” (“Din Bucureşti”).
Din Timişoara, transpar în cuvinte : “pavajul de piatră, Coloana ciumei, Catedrala văzută ca o navă care “îşi arborează turnurile/Pornind-o în larg spre Viena”. Discursul este al unui îndrăgostit: “Timişoara prietena mea/ Peste chipul tău /Fac salturi delfini/Înălţându-şi privirile /Iară şi iar căutând/Să pătrundă în blândul Banat/De dincolo de pleoape.”
Momente de trăire estetică îi prilejuiesc lăcaşuri sfinte ca Biserica “Sf Treime” Sibiel, (“Icoane pe sticlă umblă tiptil pe/Pereţii bisericii din Sibiel/Privind în azur/Din basmele roşii care iarăşi încep- “Biserica “Sf Treime” Sibiel”)”, documente vechi, casele şi mormintele din satul Cristian – “Insula Cristiana/Aşa numeşte primul document/Casele din Cristian” (“Lumină), “Biserica/Un cuib de berze/Insulă-n toi de iarnă” (“Cristian/Transilvania”); biserica din Bistriţa unde sentimentul de înălţare spirituală devine copleşitor, “Pereţii zboară într-o gotică disperare/Spre acoperiş de parcă ar vrea să-l deschidă” (Elegie bistriţeană”. Muzica de orgă de la Biserica Neagră îl aduce pe poetul îndrăgostit de timp la un extaz absolut: “Rachete ţâşnesc/Lucitoare şi iuţi ca săbiile/Din uriaşe ţevi de ostinato”, iar spectacolul e asemănător celui de-nceput sau sfârşit de Univers într-o viziune solipsistă : “Toccata e-o ploaie de foc/Din stâncă îngheţată/Ţâşnind din registre fără salvare//Biserica Neagră-i văpaie/Arde din nou/Fără ca lumea de pe stradă s-o vadă.” (“Echart Schlandt la orga Buchholz”).
Personajele lirice ale acestui volum sunt încadrate de o lumină serafică, sau de admiraţia poetului faţă de trecutul lor de martiri: “A aur sună veşmântul /Bătrânului preot/El grăieşte din zăpadă/Şi-nţelege limba lui Pestalozzi/După 15 ani de închisoare la Bucureşti”(“Biserica “Sf Treime” Sibiel”)”. Alt preot “Îmbrăcat în straiele sale preoţeşti /Păşeşte spre biserica sa din Roşia/…Notele grave, tonul înalt al poemelor sunt compensate cu ironii ludice şi afectuoase: “Apoi îşi deschide braţele/Şi-l linişteşte pe Dumnezeu” (“Parohia”, cu dedicaţia: “Lui Eginald Schlattner”).
În “Piesă pentru orgă”, alături de realitatea poetizată (“În noiembrie deja se rupe cerul/Şi cu zăpadă/Vine moartea tandră a Transilvaniei”) se strecoară notaţia descriptivă, expresia simplă: “Husa de plastic în geamul spart/Se zbate-n bătaia vântului/Până când zăpada o-ndoaie”.
Poetul poate trece uşor de la un registru la altul, poate dispune de tehnici diverse care completează o imaginaţie bucolică: “De sub bluze guguştiuci/Zboară spre vechile acoperişuri (“Concert braşovean”), sau abstractă: “Seara cade zăpada proaspătă/Omorând /Alfabetul ierburilor./Frazele se pierd/Datorită unei supradoze a Eului meu./Cristale acoperă porii/Prin care te-a părăsit respiraţia.”(“Supra”), suprarealistă în “Contopire” (“Butucul de viţă de vie/ Îmi creşte prin palmă”), minimalistă: “Vecinii îşi pot potrivi ceasurile după el/De cinci ani hrană pe roţi/Epitropul e pe drumuri indiferent de vreme”, sau religioasă: ”Atârnă în biserici şi-mi desface braţele” (“Desfacerea”) Aici poetul e un crucificat, dar nu urmează exemplul christic, ci e o imagine în oglindă, e desfăcut, pus de Isus în postura sa din biserici: ”Atârnă în biserici şi-mi desface braţele” (“Desfacerea”).
Viziunea alterităţii, o idee atât de vehiculată în filozofia contemporană îi este transmisă prin spusele lui Pavel:“Când eu sunt tu /Abia atunci sunt eu însumi.” (“Scrisoare”)
Matthias Buth a fost atras de Sighişoara şi Sibiu, oraşe medievale, spaţii culturale fastuoase. Vede Sighişoara nu prin frumuseţea cochetă şi turnurile de accedere la înalt, ci panoramic, de la dealurile cu “sprâncenele arse” până la Biserica din Deal şi cimitir. Scara acoperită este şi ea un spaţiu poetic de reculegere vizitată de umbrele morţilor, coborând în liniştea solemnă a serii şi micşorându-se: “treptele care se-mpuţinează”, “Acoperişul care se lasă-n jos”(” Scara din Sighişoara”, la fel şi Braşovul cu Biserica Neagră, Sibiul cu Biserica Catolică şi Muzeul Brukenthal şi orga, de această dată răsunând în Catedrala luterană, din nou Sighişoara cu cimitirul, şcoala şi Biserica de pe deal…
Casa vecinului său din Germania îi aminteşte de România doar pentru că lucrătorii care au restaurat-o sunt români şi privind-o, poetul se-ntoarce în satul Cristian din România atât de proaspăt înălţat în amintire.(“Restaurare”)
România lui Matthias Buth este mai ales Banatul, cu localităţile din care foarte mulţi germani au plecat,“Oraşele unei vechi Germanii/Ce ne-a părăsit” (“România”), o ţară pe deplin integrată, “Fiind călătoare peste tot în Europa” (“România”).
Matthias Buth, „România dincolo de pleoape”, 2009, volum editat de Institutul Cultural Român, tradus de poeta Anni –Lorei Mainka în colaborare cu Norina Procopan şi George Guţu.
Articolul poate fi citit şi in „Revista Nouă” din septembrie, 2009