ACUM.TV

E Duminica. Am ramas singura acasa, in tara lalelelor, si-mi facusem planuri ca astazi sa ma plimb mult. Sa merg oriunde ma vor duce pasii si sa uit de toate si de tot. Sa ma pierd pe strazi, pe aleile parcului de langa lac, pe potecile padurii din spatele casei, si mai ales sa ma pierd adanc, in mine.

Gust de fiecare data cu cea mai mare placere, putinele mele momente de singuratate si de liniste, cand pot face absolut tot ce vreau fara sa tin cont de timp, cand pot sa-mi las gandurile sa zburde aiurea, oriunde si peste tot in acelasi timp, iar unicele intrebari ce-mi sunt adresate sa vina doar din ochii cainelui…

N-a fost sa fie! Ploua nonstop de azi noapte; mocaneste, rece si indesat. Vanturile inghetate ale nordului, anuntand cu suflarea lor intepatoare si ascutita venirea iernii, suiera amenintator printre ramurile triste ale mestecenilor din parc, chircite de frig si vaduvite de frunze, ce-si spovedesc parca, tanguitor, durerile si jalea singuratatii.
Nori plumburii, greoi, morocanosi si cu forme rubensiene, s-au inghesuit imbufnati acoperind amenintator tot cerul, iar pacla fada, cenusie si lipicioasa de afara m-a tintuit in casa, cat mai aproape de semineu.
Am mai pus un lemn pe foc, nocturnele lui Chopin in surdina, ceaiul cu aroma de scortisoara alaturi si, cautand parca lumina si caldura soarelui, m-am lasat purtata-n amintiri, rasfoind prin albumele cu fotografii.
Doamne cat de multe sunt …. Se spune ca atunci cand avem multe amintiri inseamna ca imbatranim…. Ma uit la ele cu duiosie; zambetul tau bun, chipuri calde, dragi, mai putine riduri sau deloc, locuri pe unde-am fost de nenumarate ori … Pamantu-n lung si-n lat.
Cele ce-au imortalizat peisaje sunt atat de frumoase incat daca nu as sti ca sunt toate facute de mine personal, as putea crede ca sunt ireale, trucate: paduri de orhidee atarnand parca de pe buzele crestelor dantelate ale vulcanilor de la tropice, cascade zbuciumate, livezi de maslini unduindu-si bratele-n ritmuri lenese, orientale, curcubee seducatoare, insule paradisiace, mari de turquoise imbratisate supus de plaje palide, ostenite, muscate de valuri si vegheate de palmieri frivoli….
E atata lumina-n jur; colind in minte prin locurile de departe si simt pana si mirosul persistent al condimentelor din piete, gustul cafelei baute la rascruce de drumuri, briza sarata, moliciunea petalelor de flori. Imi umplu sufletul cu caldura si mult parfum de dor, incat inclusiv ploaia rece de afara mi se pare acum, stralucitoare. Nu fac absolut nimic si parca totul in jurul meu radiaza.
Inchid cuminte ochii si ma intreb: unde sunt? M-am oprit undeva departe de tot, pe ultima insula ramasa a Lemuriei.
Asa cum spune legenda, Lemuria a fost continentul locuit de primii oameni ai Terrei. Si cum au ajuns ei acolo? O sa ignor teoria evolutiei si raman la legenda, care, spune ca ei ar fi venit de undeva din spatiu.
Suflete ratacite cutreierand prin Cosmos, lemurienii au gasit la noi locuri de vis si au decis sa traiasca aici, in iubire.
Lemuria s-ar fi scufundat acum milioane si milioane de ani, din tot continentul ramanand doar un varf de munte ce rasare din ape undeva in mijlocul Pacificului. Insula asta se numeste Kauai si aici ma aflu eu acum.
Ma uit fascinata in jurul meu si ma minunez de tot ce ma-nconjoara: cascade zgomotoase, vai scaldate-n toate nuantele de verde, curcubeul ce apare ca la comanda, zilnic, paduri luxuriante umbroase si plaje decolorate incarcate cu atata energie pozitiva, incat firele de nisip danseaza de fiecare data cand sunt incomodate de apasarea pasului.
Bineinteles ca pe insula asta exista si autostrazi pe care alearga bolizi motorizati, dar prefer sa aleg potecile ascunse si linistite, iesite din timp, si incerc sa pricep si sa descopar cate ceva din tainele locului. Toate din jur au o poveste a lor si prin culoare, parfum, sunet, lumina si intensitate mi se trimite intr-un fel, mesajul lor. Si doamne, cat de multe sunt de inteles!
Acum am destul timp sa ma las purtata de ele si sa le ascult cu atentie. Si cu cat ascult mai mult, cu atat parca ma luminez si-mi dau seama ca cel mai mare guru al lumii noastre, nu este altcineva decat Mama Natura. Si nu ca n-as recunoaste meritele marilor nostri ganditori, dar izvorul intelepciunii, puterea magica, exemplul, toate vin de la ea, natura.
Asa gandesc eu acum, si se pare ca asa au gandit si ei, lemurienii. Clarvazatorii lor au recunoscut probabil in locurile astea minunate posibilitatea de a evolua si de a trai linistiti in iubire, contopindu-se si identificandu-se cu natura din jur.
Acelasi lucru il fac acum kauaienii. Ei nu cred intr-un Dumnezeu atotputernic undeva departe, in ceruri, dar aduc ofrande lui Kane, zeul vietii, si lui Pele, zeita focului si stapana vulcanilor. Kauaienii se roaga oceanului, luminii, apei; zeitati prezente si vizibile zilnic, trimise parca sub forma de solie de catre Terra, mama tuturor.
Poate asta ar trebui sa fie o noua religie, imbratisata de toti cei care si-au pierdut speranta sau increderea in celelalte, fiecare din ele pretinzand si incercand prin dogme incorsetate sa demonstreze ca doar ea este cea unica si adevarata …
Ar putea fi o solutie, un refugiu, un fel de intoarcere la inceputuri, la origine, la Pamant; planeta asta, ca imens izvor de inspiratie. E de-ajuns sa ies afara si sa privesc in jur. Sa uit de timp si sa ascult; tot ce vad, ce aud, totul imi murmura.
Marea-mi sopteste agitat tainele vietii cu toate ale ei: frumusete, lupta, iubire, zbucium, deznadejde, pericol, izbanda, tradare, supravietuire, perpetuare, tot … Muntii ma invata drumul greu si anevoios catre culmi iar padurea ma primeste cald si protector in adancul ei, invatandu-ma si explicandu-mi ce se intampla cu viata mea in fiecare etapa a ei.
Toate sunt zeitati: apa, vietatile, nisipul, ploaia si soarele. Iar Mama Natura are bunatatea sa mi le ofere cu drag pe toate si-mi asigura spatiul in care pot sa exist.
Nu conteaza de fapt, unde locuiesc sau unde ma aflu intr-un anumit moment, in ce colt de lume. E de ajuns sa intru pe Google Earth si sa vad cum casa mea, planeta asta albastra, calda, frumoasa si magica, isi urmeaza cu maretie drumul ei stelar.
Nu e de mirare ca lemurienii au ales-o, au ocrotit-o, au ingrijit-o si-au adorat-o.
Ca sa o cunosc mai bine trebuie sa incep sa-i caut toate locurile sacre; cele mai frumoase temple.
Pentru asta deschid toate usile zavorate ale sufletului, daram toate barierele si zidurile inutile de protectie ce ma tin prizoniera, legata in sclavia tristetii, fricii si a incertitudinii si las vanturile iubirii sa ma invaluie si sa lumineze totul in jur.
Iar in cautarea templelor sperantei, nici macar nu trebuie sa merg foarte departe, pentru ca ele, cele mai frumoase si mai sacre temple …. suntem chiar noi.

Acest articol a fost publicat duminică, 8 noiembrie 2009 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.