„Visez la o cunoaştere care să nu fie nici literar-artistică,
nici ştiinţifică – nici ficţiune, nici eveniment – ci şi una şi alta, împingând reportajul vieţii interioare de la veritabil la verosimil, dându-i un înalt grad de exemplaritate.”
(Ion Vianu, Stil şi persoană)
L-am cunoscut relativ recent pe Ion Vianu, într-o după amiază de primăvară târzie, cu prilejul unui interviu pe care d-sa a avut gentileţea să nu mi-l refuze. Chiar dacă îi citisem aproape toate cărţile, ştiind, aşadar, cât se poate de bine, ca mă voi afla, fie şi pentru puţin timp, în preajma unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai României de azi, nu lucrul acesta mă impresiona cel mai mult. De când i-am păşit pragul, imediat după ce am schimbat cele câteva vorbe mai mult sau mai puţin convenţionale care se spun cu asemenea prilejuri şi până ne-am despărţit, am încercat din răsputeri să recunosc o voce pe care-o ascultasem, nu o dată, cu urechea lipită de mult încercatul aparat de radio al bunicului meu. Un aparat cât toate zilele, de care râdeau toţi, dar care era singurul în stare „să prindă” Europa Liberă.
Evident, vocea era aceeaşi, dar o simţeam acum încărcată cu o tristeţe ce se dorea ascunsă îndărătul unui zid protector de impasibilitate. Aveam o oarecare experienţă a interviurilor şi mi-am dat imediat seama că Ion Vianu ar vorbi despre orice altceva decât despre ce mă străduiam să-l întreb eu, căznindu-mă să-l reîntorc cu faţa înspre trecut şi zgândărind, cu bună ştiinţă, răni nevindecate şi nevindecabile…
Medicul din faţa mea, învăţat să plece urechea la toate suferinţele, evita cu eleganţă să şi le dezvăluie pe ale sale.
Pe urmă, am descoperit o nouă carte ce-i purta semnătura şi, de prisos să mai spun, am cumpărat-o deîndată, parcurgând-o apoi aproape pe nerăsuflate. După cum, probabil, bănuiţi deja, mă refer la volumul autobiografic Exerciţiu de sinceritate, apărut în acest an, la editura Polirom. Am găsit aici răspuns la toate întrebările rămase nerostite şi chiar la acelea care nu mi-au trecut niciodată prin cap.
Mărturia lui Ion Vianu mi se pare deosebit de importantă. Nu doar pentru cei care vor veni în urma noastră, dar în aceeşi măsură pentru contemporani. Pentru cei care vor voi să ştie cum a fost atunci, dar şi pentru cei care simt nevoia să-şi amintească. Pentru cei din generaţia mea, care au cunoscut nemijlocit acele vremuri şi sunt nevoiţi să le experimenteze, tot atât de nemijlocit, pe acestea. Analiza lucidă a unui om de foarte mare cultură, dar şi de foarte mare caracter, a unui medic care a refuzat să încalce deonotologia profesiei sale, asumându-şi toate riscurile, dar care nu se consideră nici o clipă erou, ba chiar dimpotrivă, se judecă mai întâi pe sine însuşi cu asprime, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri. Intre perioada de dinainte de 1990 şi cea de după există similitudini ale moravurilor şi năravurilor care ar trebui să ne îngrozească: „Trebuie să ţin seama şi de faptul că unii nu se pot sprijini pe nimeni şi pe nimic, vin goi pe lume. Ajung în pragul vieţii adulte fără nici un sprijin, veniţi din satul lor natal, necunoscuţi. Calităţile lor îi recomandă mai degrabă unui eşec decât reuşitei. În aşa măsură încât, adesea, îndemânările, talentul sunt vânate de invidioşi, argumente pentru a te trimite la fund. În toate ziarele, în toate manualele de educaţie cetăţenească, se spunea că socialismul încurajează talentul, pe cei care au performanţele cele mai bune. Unii chiar credeau că aşa e. De fapt, calităţile individuale contau puţin. Preponderenţa era a supuşeniei. Aşa că cei care voiau pur şi simplu să trăiască nu aveau de ales.” (op. cit., p. 17) Cu riscul de a fi contrazisă de unii (dintre cei care au „reuşit”, evident, şi au uitat cum!) mă încumet să afirm că de atunci şi până în zilele noastre, lucrurile nu s-au schimbat cine ştie ce din acest punct de vedere. Şi din atâtea altele încă… Acesta a fost doar un exemplu, cine doreşte să înţeleagă cu adevărat, trebuie neapărat să parcurgă toată cartea. Şi, fiindcă nu e foarte voluminoasă, dar de o mare densitate a ideilor, să adaste îndelung asupra fiecărei fraze.
Exerciţiul de sinceritate al lui Ion Vianu, unic în felul său, face parte însă din lungul şir al cărţilor care mărturisesc că au existat (şi mai există încă), şi la noi oameni de curaj, oameni de caracter, oameni destul de puternici ca să înfrunte orice fel de vremuri. E păcat să-i lăsăm să treacă neobservaţi, spre deliciul impostorilor, canaliilor şi javrelor de tot felul care, fiindcă se tem de dânşii, i-ar prefera mai degrabă morţi.
Dar, oricât aş pleda pentru Omul Ion Vianu şi pentru cărţile sale, vorbele mele nu pot avea, din păcate, forţa celor ale domniei sale. Aşa ca voi încheia cu un citat, o frază superbă, doar o picătură din felul de gândi şi a simţi al autorului, dar o picătură în care, conform celebrului „loc comun”, se poate vedea oceanul în toată grandoarea sa şi se poate auzi limpede vuietul vijelios al valurilor: „Nici obsesia Ceauşescu, nici umilinţa de-a nu mai fi un ins de sine stătător, nici dificultatea de-a trăi nu erau suficiente pentru a stinge în tine voinţa. Şi unde există această voinţă, există şi bucurie. Generaţiile care vin nu trebuie să creadă că bunicii lor, părinţii lor au trăit ca nişte larve. Nu, au trăit din plin, chiar dacă au fost ultragiaţi şi umiliţi. Să fiu clar: dacă iubeai, puteai să suporţi chiar şi ceauşismul.”