Doamne, cât am iubit-o pe Lina!
Locuia departe, sus, la păşune.
Era ţigancă;
Mult mai bătrână decât mama.
Îmi spunea cele mai frumoase poveşti.
De vitejie, de dragoste, de sacrificiu, de onoare.
Făt Frumos era mereu un băiat cu ochi albaştri,
Cu numele meu.
– Da’ care ţi-e dragă, maică?
– Ei Lino, Lenuţa, parcă n-ai şti!
Îmi era atât de ruşine!
– Bine maică, bine!
Păi şi Niculaie; cât a iubit-o pe Lina!
Doar pe ea.
Chiar dacă „duşmance alunecoase ca şerpii
Voiau să mi-l ia puiule, să mi-l ia!”
Făt Frumos cu numele meu,
Nu se temea să umble noaptea prin pădure.
A trecut prin foc şi prin apă
Să-şi salveze mireasa din braţele împăratului „roş”.
– Lino, dar de ce avea zmeul ochii de foc?
– Păi cum de ce dragule?
Să-l pârlească, să-l ardă, pe Făt Frumos.
– Ei, fire-ar să fie de păcătos!
Când Lina s-a dus de tot,
Niculaie, cu pantalonii rupţi, m-a luat pe genunchi
Şi mi-a spus că am crescut, că acum sunt mare,
Că Lina mă vede de undeva de sus.
– Da’ ştiu.
Mi-a spus că într-o zi o să se urce la soare!
– Eu nu ştiu spune poveşti.
– Nici nu poţi, Niculaie!
Tu ai o voce răguşită,
Ca zmeul care domneşte în împărăţia de la soare răsare.
Dan David, Los Angeles, martie-31-2007.