ACUM.TV

Harry Tavitian: Pe de o parte, mi-a făcut plăcere să fac acest concert cu percuţionistul Cserey Csaba din Satu Mare, pe de altă parte, este un concert de binefacere organizat de Asociaţia Paşi Înainte, toate încasările fiind donate copiilor din Cluj, care suferă de autism. Ştiu că problema principală a acestor copii este comunicarea cu cei din jur, în timp ce arta pe care o practic eu, jazzul, este o artă a comunicării prin excelenţă. Jazzul înseamnă comunicare atât între interpreţii de pe scenă cât şi cu publicul din sală. Deci îmi dau seama de dramatismul situaţiei acestor copii şi a familiilor şi asta m-a determinat să răspund necondiţionat invitaţiei lansate de Fundaţia Paşi Înainte. În acelaşi timp, întâlnirea cu publicul clujean este o sărbătoare, mai ales că în ultimii ani vin mai rar. În anii 1980 veneam mult mai des, ba chiar unul dintre primele succese din cariera mea de muzician de aproape 40 de ani, a avut loc aici, la Cluj

A.G. : Ce ne puteţi spune despre valenţele armeneşti ale muzicii pe care o compuneţi ?

Harry Tavitian: Eu am o dublă apartenenţă: armean prin naştere, român prin adopţie. Aparţin ambelor culturi, simţindu-mă acasă în ambele tradiţii, cea românească în contextul mai larg, balcanic, şi cea armenească, în context caucazian. Amândouă fiind spaţiile unor mari sinteze între Orient şi Occident, de o parte şi de alta a Mării Negre. Deschise deopotrivă către gândirea occidentului şi miresmele orientului. Am considerat întotdeauna că nu pot rata acest mare dar de la Dumnezeu şi să nu mă inspir pe undeva. De fapt, putem vorbi de o inspiraţie în perioada de început a carierei mele, acum vreo 30 de ani şi mai bine, acum toate aceste influenţe sunt prezente în mod firesc în muzica mea, amestecate cu alte influenţe şi exprimate prin limbajul jazzului. Adică prin creaţia spontană – asta înseamnă jazzul. Motive precum cel al acestei frumoase balade armeneşti ( cântă câteva acorduri) fac parfumul creaţiilor mele.

A.G. : O ştiţi de acasă, din copilărie ?

Harry Tavitian: Poate… Nu vă pot preciza când am auzit-o pentru prima oară. Toate acestea deja sunt amestecate în creaţia mea şi cu greu pot să spun că într-o lucrare a mea „de aici şi până aici” e folclor armenesc sau românesc…Toate sunt amestecate pentru că ceea ce fac eu este o sinteză pusă în slujba unui anumit mesaj. La urma urmei, tot ceea ce fac nu este de dragul de a cânta… A fost cândva, la începuturile carierei mele, dar acum cânt pentru a transmite un mesaj publicului care mă ascultă. Nu contează ce. Nu trebuie neapărat ca lumea să înţeleagă acelaşi lucru la care m-am gândit eu făcând acea compoziţie. Înţelegerea depinde de orizontul şi cultura fiecăruia, de tradiţiile şi fundalul fiecărui om în parte. Important este să transmit un mesaj, o idee, un sentiment, o imagine. Atunci consider că ceea ce fac are un rost şi se închide cercul. Finalul îl face cel care mă ascultă timp de cinci minute, o jumătate de oră, o oră, cât durează concertul. Eu las întotdeauna lucrările deschise.

A.G.: Ce înseamnă să fii armean în România ?

Harry Tavitian: Se ştie faptul că din cauza istoriei frământate, armenii au fost nevoiţi să ia calea pribegiei şi azi sunt împrăştiaţi în toată lumea. Aproape în fiecare ţară există o comunitate armeană mai mare sau mai mică. O mare calitate a lor a fost adaptabilitatea la condiţiile locului. Una este să fii armean în România şi cu totul altceva în America sau în Africa. Dar peste tot s-au adaptat foarte bine, înţelegând spiritul locului, faptul că trebuie să respecte tradiţiile locului şi, în acelaşi timp, să şi le păstreze pe ale lor. Din cauza asta peste tot unde am călătorit şi, Slavă Domnului, călătoresc destul de mult, armenii se bucură de respect pentru că în orice ţară se află, au dat şi dau oameni deosebiţi culturii, ştiinţei, sportului… Însă în ultima vreme, acum, aşa cum în muzica mea totul este adunat, topit şi sintetizat din cele două tradiţii armenească şi românească, şi eu însumi încep să mă simt aparţinând ambelor tradiţii şi nu mai simt nevoia să spun că sunt armean sau român. Consider că în condiţiile actuale din lume subiectul acesta e din ce în ce mai sensibil, mai delicat. Cred că sunt inutile gesturile de patriotism exagerat, de tipul „sunt armean” sau „sunt român”. Sunt armeni care consideră că trebuie să respectăm tradiţia armenească, dar sunt şi armeni care, din contră, spun că trebuie să respectăm mai mult tradiţia românească. Alţii spun că trebuie să le respectăm la fel pe amândouă. OK. Dar cred că indiferent de cum vrea, ce vrea, cum consideră fiecare, datoria supremă ţi-o îndeplineşti atunci când îţi respecţi meseria. Eu sunt pianist, dumneavoastră sunteţi redactor. Cu cât îşi face fiecare datoria mai bine, acolo unde este, cu atât îşi face mai bine şi datoria faţă de neamul căruia consideră că îi aparţine. Eu nu pot dovedi mai bine că sunt armean, decât cântând cât mai bine la concerte. Jazzul este o artă a momentului, iar eu încerc să dau maximum în fiecare concert, oriunde ar fi el, la New York, la Cluj sau la Vălenii de Munte. Şi în felul acesta consider că am dat dovadă de patriotism, şi nu mai e nevoie să spun că sunt armean sau român.

Acest articol a fost publicat duminică, 1 noiembrie 2009 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.