ACUM.TV

Recunosc, pentru cineva care se autodenumeste “femeie imposibila”, pot spune ca nu ma da amabilitatea afara din casa, mai ales atunci cand e vorba de propria-mi persoana; si asta se intampla nu de putine ori.

In nenumaratele mele drumuri zilnice, taind ca o zaluda orasu-n lung si-n lat pentru proiectele la care lucrez, cu gandurile aiurea, de la treburile biroului, la subiectul intalnirilor, la business planul sau raportul pe care sunt nevoita sa-l produc, sau cine stie la ce alte probleme care nu-mi fac deloc viata usoara in ultima vreme, din pacate, nu prea mai am ochi si pentru natura, pentru copacii care incep sa-si schimbe atat de frumos culorile acum, sau chiar pentru oamenii din jurul meu.

Daca sunt invitata seara la un spectacol, la o intalnire cu prietenii, sau, si mai simplu, la o plimbare cu sotul si cainele din dotare, …. refuz; nu sunt in stare sa misc un deget.

Daca insa, imi uit o hartie la birou, sau mai stiu eu ce prostiuta de care n-as avea absoluta nevoie in momentul ala, sunt in stare sa zbor cu masina, sa fac drumul si sa mi-o aduc, chiar daca plec de acasa tarziu, la ore mici, imbracata in trening sau chiar in pijama.

La fel, indiferent cat de obosita as fi, e de ajuns sa mi se spuna ca cineva si-ar dori un anume fel de mancare, si o sa ma vedeti plina de energie, drag si pasiune, producand ce nu-i trece omului prin cap, tot felul de bunatati, pana tarziu, in miez de noapte.

Ma pot aprinde ca o torta in discutii despre arta, religie, iubire, business, strategie de piata, sau comentand tampeniile proverbiale ale politicienilor nostri, sunt in stare sa daram muntii pentru notiunea de dreptate, prietenie, corectitudine, frumos, dar … NU o sa ma vedeti niciodata certandu-ma, comentand, vociferand, sau orice altceva, pentru mai stiu eu ce prostie de ordin material.

Desi pot spune ca am mai mult decat mi-e necesar, nu m-a impresionat si nu ma impresioneaza nimic si nu o sa pun niciodata in balanta un buchet de flori primit de la cineva drag, sau cateva cuvinte de suflet ce-mi merg direct in adancul inimii, cu o insula din Pacific de exemplu!
Credeti-ma ca o sa aleg intotdeauna buchetul de flori si mai ales cuvintele de iubire … bogatia din spatele lor e inestimabila!

Sotul meu, bun, intelegator, linistit si asa, plin de umor cum este, ma intreaba ori de cate ori imi intalneste privirea aia tipica de “sunt aici fizic dar spiritu-mi pluteste undeva departe, spre alte zari” daca trebuie sa deschida usa, ca “norisorul cel roz” sa poata intra in casa si sa ma populeze si fizic…

Si totusi, exact natura, si copacii, si pasarile, si florile, si zambetul fiului meu, si visarea la cel drag, corpul, iubirea ce-o port in suflet, durerile, temerile si bucuriile mele, lumea din jur, ele toate, toate-mi sunt vital necesare pentru a-mi putea gasi echilibrul launtric.

Nevoia acerba de balans interior ma izgoneste din casa, din birou, din sala de gym, din propriile-mi ganduri, si ma face sa-mi pierd pasii prin parcuri, cautandu-te-n fiecare umbra, fiecare ram, fiecare floare, fiecare gest, fiecare cuvant; ma face sa ma las in voia ploii, biciuita de suflarea taioasa a vanturilor nordului, ma face sa caut zborul pasarilor si sa gust din plin mirosul de ruginiu al inceputului de toamna. Nu-mi ajung ochii si nu ma mai satur privind oamenii din jur, tumultul strazilor, un concert bun, un film sau, chiar cititul unui ziar de o calitate indoielnica.

S-ar putea spune ca sunt o fiinta ciudata; in cele mai multe cazuri, cei care-si cauta echilibrul simt nevoia de a se intoarce doar catre sine, total pe dinauntru. Se izoleaza si-si analizeaza trairile, sorteaza si arunca afara tot ce trebuie aruncat; tot ce-i cu “termenul de garantie” depasit. Ca un fel de curatenie generala.

Apostolul Ioan, spunea ca “nu trebuie sa iubim lumea, ci doar tot ce este bun in ea”. O gramada de persoane inteleg din asta si din faptul ca s-au unit intru credinta, ca de fapt lumea noastra e pe moarte. Ei nu mai apartin ei ci se pozitioneaza undeva deasupra “vaii plangerii”, deasupra vietii noastre normale de zi cu zi, cea plina de griji, necazuri, bucurii, realizari, esecuri, … pana la asteptatul moment al trecerii in nefiinta si a intrarii in doritul si preaslavitul Paradis ceresc.

Asta poate suna din partea mea a totala lipsa de respect dar eu nu pot crede ca ideea este de a te indeparta de lumea asta pacatoasa in care traim, de a accepta si de a astepta cu calm, zambitor si eventual aprinzand o lumanare, tot ce-ti iese in cale, tot ce se abate peste tine, fara sa incerci macar de a face ceva, de a reactiona intr-un fel.

Aici, pe planeta asta haotica, ingrozitoare si in acelasi timp minunata trebuie sa ne invatam lectiile vietii. Aici invatam sa iubim si sa murim pe dinauntru din iubire pura, invatam sa supravietuim, aici o sa facem toate greselile posibile si imposibile dupa care o sa incercam sa le reparam, aici o sa primim toate loviturile si o sa reusim sa ne redresam, o sa cadem si o sa ne inaltam, o sa ne inecam in griji dupa care o sa ne taram incetisor inapoi la suprafata, si, incetul cu incetul o sa devenim putin mai intelepti.

Altfel, nu dupa mult timp, cand ne vom pierde in eter si vom reusi sa ne privim inapoi viata, o sa regratam cu siguranta, amarnic si inutil, toate sansele pierdute, ratate.

Doar aici, pe planeta asta, infruntand viata cu toate problemele, surprizele si bucuriile ei pot sa-mi gasesc identitatea si sa-mi dovedesc valoarea. Ma pot simti puternica, stapana pe mine si linistita doar dupa ce reusesc sa fac pace cu mine insami si dupa ce reusesc sa ma regasesc in tot ce este in jurul meu.

Vreau sa fac parte din lumea asta pacatoasa, nu sa traiesc plutind deasupra ei. Poate exact asta vroia sa spuna de fapt Apostolul Ioan prin “nu trebuie sa iubim lumea”: sa ma bucur de fiecare zi fara sa ma cramponez de ea si fara a deveni sclavul bunurilor materiale.
Prima parte, ma atrage chiar mai mult: sa ma bucur de fiecare zi din viata asta, asa cum este ea. Lumea in care traim nu este o anticamera, o proiectie a inchipuitei vieti ceresti, ci un loc unde trebuie sa testez, sa invat, sa descopar si sa experimentez, cu ochii larg deschisi si cu simturile ascutite la maxim.

Undeva intre introspectie si actiune, cunoastere si emotie, discutie si refuz, intre cele pamantesti si cele supranaturale, acolo gasesc echilibrul launtric pe care-l caut si de care am atata nevoie.

Si da, iubesc lumea asta asa haotica, ingrozitoare si in acelasi timp minunata; este singura lume care ma accepta si care-mi da voie sa fiu eu …. exact asa cum sunt eu.

Acest articol a fost publicat duminică, 25 octombrie 2009 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.