ce uşor e să plângi în hohote,
de fapt, să înţelegi cât de mic
e timpul în faţa iubirii…
o iubesc mult pe Flavia, aş vrea
să-i desfac aripile de înger –
ea încă nu ştie să zboare, a strâns
prea multă frică, prea multă nepăsare
din partea lumii, încât cerul ei
s-a întâmplat vis, mare şi legănare…
„am visat că cineva a luat un tablou.
şi, brusc, am privit tabloul…
şi se mişca imaginea în el. era marea,
albastră, atât de clară… de limpede!
mereu visez mare… şi am asistat
la schimbarea culorilor…
căci marea mea devenise, brusc,
mai închisă, aproape cerneală…
… apoi… din cerneală se făcea…
cărbune se făcea. devenea smoală.
… apoi… m-am speriat şi am zis…
dar cum se face că marea e neagră?
şi mi s-a spus… că negrul este alb.
şi, brusc, marea mea a devenit lapte.
era albă. era marea mea albă…
da… şi era atât de albă…
valul ei era caimac… de lapte.”
sunt bombardată emoţional!
de un cretin cu crize sentimentale,
de dorul misteriosului Felix, aprig,
de îngerul care are nevoie de îngeri…
şi de sufletul meu ce cântă, jungle drum,
la poarta ta întomnată, înnoptată…
mă simt un capăt de aţă, tras pe mosor,
cu lăcomie, amestecându-mi-se orele,
gândurile, dorinţele, speranţele…
îmi fierbe fiecare neuron al inimii!
iuhuuu! cade câte-o amintire prin sita
pântecului meu, rimând cu atingerea ta,
şoptind… „te iubesc, iubita mea!”
iuhuuu! saltă câte-o privire prin mira
fericirii mele, rimând cu sărutul tău,
şoptind… „ce dor mi-era…”
şi din toate câte sunt nu iau decât una,
frântura din Adam… firimitura cu gust
de explozie, fericirea târzie, departele
care îmi apropie palmele pe inimă!
e vremea să facem schimb de stele,
de alergări… să ne aşteptăm simplu,
într-un buchet roşu, de tandreţe,
căci viaţa e scurtă şi mult ciudată…
caimac de iluzii, lut picurat din sân,
strigând după iubire, divin şi demonic!
21 octombrie 2009, 05:17