Din când în când mă bate gândul să scriu în această rubrică despre tehnologii şi folosul lor în viaţa de toate zilele, inclusiv despre modul enervant în care progresul duce uneori la complicaţii inutile şi proastă funcţionalitate, iar nu invers, cum ar fi de aşteptat.
Şi ce alt moment mai bun putea fi decât acela când politica internă e oricum în plină confuzie, cu lumea aşteptând să vadă ce se întâmplă la sfârşitul celor zece zile de consultări ale premierului desemnat.
Deşi sunt mai curând progresist decât paseist şi am dubii faţă de corectitudinea multor idei ale prietenilor ecologişti (care uneori îmi par mânaţi în luptă mai curând de o ciudată religie animistă, neopăgână şi antimodernistă, un fel de Flower Power 2.0, decât de evaluări sprijinite pe realitate) nu pot să nu mă mir şi eu de regresul pe care îl aduce uneori civilizaţia modernă. De exemplu, de ce, în vreme ce telefoanele mobile sau uscătoarele de păr au devenit cu vremea mai mici, mai uşoare şi mai economice, maşinile au devenit de la o vreme mai mari, mai grele, inutil de rapide şi mai neeconomice, cu fiecare versiune succesivă a aceluiaşi model, deşi totă lumea se declară angoasată de încălzirea globală?
Clio, Golf, Astra, 206 – luaţi fiecare din aceste lungi serii a ceea ce erau odinioară maşini de clasă medie-mică, iar ce găsiţi astăzi în gamă sunt strănepoatele lor rubensiene, rotunjite, lăţite şi lungite, cu motoare mai mari şi cu 200 kg în plus de accesorii, motoraşe servo şi sisteme
de securitate activă. Sigur, confortul şi siguranţa costă, cam unu-doi litri/100km, iar această evoluţie (sau involuţie) este impusă de consumatori, nu de vreo conspiraţie a capitalismului corporatist.
Dar care este folosul practic al demarajului rapid şi al vitezei maxime crescute, pe care producătorii se dau peste cap să le promoveze? În loc să dai 25.000 de euro pe o Toyota Prius doar pentru că acest automobil
hibrid a ajuns de rigueur printre artiştii cu preocupări sociale sau bogătaşii care, în Occident, donează bani pentru Africa, ce-ar avea nişte maşinuţe obişnuite, dar un pic sub-motorizate, care ar luao din loc ceva mai lent, ar consuma tot 3-4 l/100 km ca un Prius, şi ar costa doar pe sfert cât acesta? Am ajuns noi aşa fenomenal de eficienţi că cele câteva secunde în plus pentru a atinge 100 km/h ne-ar ruina agenda personală şi economia naţională?
Sau mă uit cu stupoare ce regres calitativ mi-a adus în casă noua tehnologie TV: de vreo doi ani, de când am trecut de pe analog pe digital (că aşa a vrut firma de cablu, nu eu), ecranul se vede mai prost, emisia se întrerupe mai des, pornirea durează mai mult, a trebuit să fac loc lângă televizor pentru încă o cutie neagră, iar în loc de o telecomandă, am acum pe masă două, numai bune să le încurci între ele. Dacă dv. numiţi asta progres, să mă scuzaţi, eu nu pot.
Cu sau fără legătură cu trecerea pe digital, mi-a dispărut postul BBC, la care mă uitam din când în când, iar diverse filme benigne de pe canale generaliste (îmi amintesc, de exemplu, de „Frida”, cel cu pictoriţa mexicană) sunt brusc tăiate pentru a mi se cere să introduc un misterios cod de control parental. N-am ştiut cum se obţine acest cod şi nici n-am avut vreme de pierdut ca să aflu, deşi iniţial m-am conformat instrucţiunilor şi l-am sunat pe tata, în provincie, să-mi dea acordul parental pentru „Frida”. Până la urmă, soluţia a găsit-o fiul meu, care, văzând că noi, adulţii, nu ne descurcăm, a crackuit din două mişcări codul de pe internet.
Sunt sigur că există motive pentru care toate lucrurile astea se întâmplă: cum ar fi acela că pe cablul digital ni se vor livra în viitor o minunăţie de programe şi servicii noi, la care nici cu gândul nu gândim acum. Doar că în cei doi ani petrecuţi în noua era digitală n-am văzut cine ştie ce evoluţii pozitive. Dimpotrivă, din pricina proastei calităţi a serviciului am renunţat la conexiunea internet. M-am lipit în schimb de nişte băieţi cu reţea de cartier, pe care chiar îi pot plăti on-line, fără să se rătăcească facturile, şi îi pot suna realmente la orice oră când e cazul, fără să trec prin tocătorul de nervi al unui call-center.
Până la urmă, progres se cheamă acea evoluţie care-ţi face viaţa mai simplă şi mai puţin enervantă, astfel încât ai nevoie pentru aceleaşi funcţiuni de mai puţine aparate şi mai puţin timp petrecut informându-te cum merge cutare chestie, iar nu invers. Acum cred că pot să stau o vreme liniştit, că e criză. Dar va trece şi asta şi mă întreb ce disfuncţii ciudate – la conexiunea internet, la prize, la ecranul de laptop, tot mai scund şi lătăreţ, sau la robinetul de apă caldă – va aduce valul următor de inovare tehnologică.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro