Calitatea democraţiei dintr-o ţară nu ţine doar de existenţa mai multor partide şi de alegeri libere şi corecte care produc rotaţie la putere.
Acestea sunt condiţii necesare, uneori greu de îndeplinit, dar chiar şi aşa insuficiente pentru a avea o bună guvernare. Între alte cerinţe suplimentare (grad minim de educaţie în populaţie, justiţie imparţială, echilibru al puterilor în stat) este nevoie bineînţeles de o presă liberă şi de o cultură a asocierii cetăţeneşti. Iar între aceste forme de asociere sindicatele sunt teribil de importante, pentru că în aranjamentele capitaliste moderne lor li se deleagă puteri monopoliste şi de decizie publică – de exemplu, salariile minime negociate de ele cu patronii sau cu statul devin obligatorii pentru toată lumea – care le fac mult mai puternice decât un ONG oarecare.
Pe bună dreptate ne luăm cu mâinile de cap când vedem decizii defectuoase în sfera politică sau a altor puteri publice: vezi numirea lui Bogdan Olteanu la BNR, răs-comentată şi de nejustificat; propunerea de către CSM a Lidiei Bărbulescu ca preşedintă a Curţii Supreme, un fel de oficializare a contra-reformei în justiţie; sau, ceva mai amuzant şi mai puţin catastrofal, desemnarea unui hopa-mitică lobby-ist agricol, vag agramat, deşi cu diplomă de doctor, pentru un portofoliu în cabinetul Croitoru. Asta arată că în partide sau instituţiile de stat există contra-selecţie. Cu cât eşti mai incompetent sau mai bizar, cu atât ai şanse mai mari să ajungi în vârf.
Dar aceste absurdităţi sunt măcar transparente, la vedere, şi ne rămâne speranţa că se va plăti un cost politic pentru ele. Ce ne facem însă cu sindicatele, organizaţii asociative care exercită putere publică remarcabilă, cum spuneam? În plus faţă de implicarea lor oficială în procesul de decizie, aceste organizaţii guralive, dar opace, care nu vor să arate nimănui situaţia financiară detaliată, sunt pe cale să preia prin justiţie active importante moştenite de la fostele sindicate existente înainte de ’89, pe vremea când sindicalismul era doar o ficţiune de vitrină întreţinută de Ceauşescu. Or, ce mai sunt azi sindicatele în România?
Practic, sunt doar nişte grupuri de presiune care apără pe angajaţii la stat în faţa patronului foarte special la care ei lucrează (guvernul), ameninţându- l că nu-l mai votează. Cum altfel să-ţi explici că, în vreme ce şomajul în România a crescut într-un an, din cauza crizei, de la 6 la 9% (pe metoda de măsurare pretenţioasă a ILO) exclusiv pe seama sectorului privat, cei mai zgomotoşi protestatari sunt totuşi cei din sectorul public, unde nu s-a întâmplat de fapt nimic: nici reduceri de salarii, nici tăieri de posturi? Ca şi în justiţie, există în aceste structuri oameni oneşti şi reponsabili, care însă prin tăcerea lor cauţionează o degradare de sistem ce ameninţă chiar evoluţia democratică a României.
Pentru că nu se poate ca dinăuntru să nu vezi că au apărut din ce în ce mai mulţi lideri de tip Jimmy Hoffa, care-şi folosesc influenţa publică pentru afaceri personale şi de grup. Unii au acord de colaborare (şi cumetrii personale) cu liderii partidelor. Alţii sunt în consiliile de administraţie ale unor trusturi de presă super-politizate. Alţii închiriază pur şi simplu cu ziua membri de sindicat aduşi de prin ţară, ca să pună de-o demonstraţie în momente-cheie. Iar ca plată pentru acest activism interesat, liderii acestor organizaţii în principiu private sunt lăsaţi să sugă la butoiul cu resurse al statului, discret, feriţi de ochii prostimii.
Nu mai vorbesc acum de marile contracte de privatizare şi implicarea rechinilor sindicali – au făcut-o deja recent colegii pe portalul HotNews. Dar şi alea mai mărunţele şi încă în vigoare sunt relevante. Uitaţi-vă doar la regia Metrorex, în subordinea Ministerului Transporturilor, acolo unde sindicatele conduse de un lider, simultan şi senator, au blocat cu succes trecerea metroului la Primăria Bucureşti, perpetuând o situaţie de fragmentare a transportului în comun care nu mai există în nicio altă capitală europeană. Schema pusă la cale este simplă şi ilustrativă pentru relaţia incestuoa să şi generalizată între structurile de stat şi sindicate.
După ce că merge încet şi prost (dacă s-ar mări frecvenţa de circulaţie, ar fi pericol pentru siguranţă, nivelul de organizare şi competenţă fiind scăzut,) iar doi mecanici fac treaba pe care în alte părţi o face unul singur, metroul bucureştean a dat spaţiile publice spre administrare, fără licitaţie, firmei sindicatului, care la rândul ei le închiriază mai departe altor firme, pe bani buni, pentru publicitate outdoor.
Aceste din urmă contracte sunt, nu-i aşa, confidenţiale, pentru că sunt între operatori privaţi, iar administrarea spaţiilor a fost dată firmei sindicaliştilor, probabil pe vecie, cu mult timp în urmă, înainte să existe actuala lege a achiziţiilor publice, iar de atunci contractul se tot prelungeşte. Şi uite aşa un bun în principiu public (spaţiile interioare de la metrou) sunt cedate unor privaţi prin învârtirea unor hârtii, doar pentru că aceştia sunt sindicalişti, în vreme ce regia Metrorex se vaită că nu are suficiente venituri pentru modernizare.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro.
Cred ca Parlamentul ar trebui sa schimbe legile privitoare la sindicate, mai ales in ceea ce priveste incompatibilitatea. Astfel, mi se pare total deplasat ca un lider de sindicat sa fie si patron, ba chiar mai mult patronii nu ar trebui sa fie membrii de sindicat. De asemenea, toti cei care ocupa niste functii de conducere, nu ar trebui sa fie in acelasi timp si membri de sindicat.