Deşi summit-ul CSI (Comunitatea Statelor Independente) care s-a desfăşurat săptămâna trecută la Chişinău a developat odată în plus lipsa de consistenţă a structuri politice respective, în cadrul acestuia au fost semnate nişte acorduri. Printre altele şefii statelor post-sovietice prezenţi la acest forum au promis că vor onora invitaţia preşedintelui rus Medvedev de a participa la manifestaţiile (ce se declară a fi somptuoase) dedicate aniversării a 65-a a Victoriei asupra fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial, manifestaţii ce se vor desfăşura la Moscova în primăvara anului viitor. Nimic ieşit din comun până aici – fascismul a fost o molimă care a distrus milioane de vieţi omeneşti. Totuşi, e ceva specific şi întotdeauna delicat, stârnind sensibilităţi adânci în inima „popoarelor eliberate”, în felul ruşilor de a trata acele evenimente istorice.
Pactul Molotov-Ribbentrop, în urma căruia prin înţelegeri secrete a fost determinată soarta teritoriului intitulat astăzi Republica Moldova, este prima piatră de care se împiedică disponibilitatea noastră de a sărbători ziua Victoriei. Apoi ne zdrelim genunchii de bolovanul care a vestit lumii naşterea unei noi Europe în februarie 1945 la Yalta, când dictatorul Stalin şi-a impus voinţa în faţa unui Roosvelt muribund şi printre altele şi-a confirmat dominaţia nu numai în ţările „eliberate”, ci şi în Organizaţia Naţiunilor Unite. În sfârşit tragem lespedea funerară peste bucuria Victoriei asupra fascizmului detonând nişte focuri de artificii sovietice şi socialiste, aprinzând lumânări pentru pacea în ceruri a celor deportaţi, înfometaţi, schingiuiţi, maltrataţi în „Gulaguri de ghiaţă”, vorba poetului.
De remarcat aici că orice relaţie „de prietenie” cu Rusia a ţărilor post-sovietice înseamnă implicit şi recunoaşterea incontestabilă de către acestea a viziunii pro-ruseşti asupra „adevărului istoric”, înseamnă „ideologizare”. Rusia nu-şi retractează trecutul „glorios”, chiar dacă există fapte documantate care dovedesc orori comise împotriva umanităţii. Este adevărat că la un moment dat cultul lui Stalin a fost demontat, dar şi această concesie de vibraţie democratică trezeşte regrete din ce în ce mai militante. Ultimele sondaje de opinie realizate în Rusia denotă că 42% din respondenţi îşi doresc un conducător ca Stalin, iar jumătate (!) din locuitorii acestui stat consideră că rolul lui Stalin în istoria Rusiei a fost eminamente pozitiv. La indicaţia lui Putin inscripţia „Volgograd” de pe monumentul Ostaşului Necunoscut de lângă Kremlin a fost înlocuită cu inscripţia „Stalingrad”, iar de anul trecut în manualele şcolare Stalin nu mai este caracterizat ca un dictator sângeros, ci ca un „manager eficient” datorită căruia a fost obţinută Victoria în cel de-al Doilea Război Mondial. Mă întreb dacă oficialii moldoveni vor fi de acord să aplaude la Moscova această „eficienţă”.
Moştenirea lui Stalin pentru noi, cei din stânga Prutului, nu se rezumă doar la crearea în ultimă instanţă (după genocid şi peripluri istorice furtunoase) a unui stat suveran. Sunt mult mai grave sechelele care au rămas în urma decimării mentalităţii, moralei şi spiritualităţii noastre. Experienţele în vederea elaborării unui nou specimen – homo sovieticus – au fost dublate prin tentative de a crea (în zona anexată) şi o nouă etnie, bazată pe un patrimoniu cultural şi istoric inventat în laboratoarele lui Frankenstein. Ceea ce poate nu înţeleg unii europeni, prin voia sorţii născuţi spre vest de fosta cortină de fier, este că în secolul XX noi luptam pentru …alfabet. Alfabetul latin. Şi că, de facto, sunt etichetaţi şi acum drept naţionalişti şi extremişti de dreapta acei care au avut curajul doar să afirme că vorbesc limba română.
Dincolo de aceste subiecte sensibile stalinismul a făcut ravagii greu de estimat în genofond şi în structura psihologică a urmaşilor celor pătimiţi sau morţi în urma represaliilor. Societatea noastră a fost decapitată – intelectualii au fost împuşcaţi, deportaţi sau au reuşit să fugă peste Prut. Teroarea generală a născut frica. Sentimentul acesta (degenerat într-o stare psihică cotidiană a societăţii) a facilitat munca de spălare a creierilor. Ideologia sovietică n-a lăsat loc pentru libertatea de opinie şi exprimare. Cine nu e cu noi, e duşmanul nostru.
Dihotomia la nivel de mentalitate socială este cea mai grea consecinţă a regimului instaurat în fosta republică sovietică socialistă moldovenească. Ea, din păcate, este valabilă şi în zilele noastre. Îndemnul de raţiune totalitară „Ho, pe el!” a rămas incrustat adânc de bisturiul stalinist în subconştientul cetăţenilor din actualul stat Republica Moldova. Îl exploatează insistent nu numai „trăitorii” simpli, ci şi formatorii de opinie. Atacurile la persoană sunt adesea un deliciu care depăşeşte net impactul analitic şi nuanţarea critică raţională.
Un apanaj constant al mentalităţii totalitare inoculate de Stalin sunt forum-urile şi registrele de comentarii de pe internet, care au ajuns în mare parte locuri publice de vomat. Libertatea de exprimare este confundată adesea cu libertatea de a înjura fără restricţii, cu anarhia dezmăţului pornografic sub acoperirea laşă a anonimatului. Tendinţa de a „formata” duşmani ai poporului, trădători ai neamului, ţinte de tragere pentru spiritele erodate de dihotomie şi incultură este încă vie. Asemenea lui Lenin. Din păcate intoleranţa şi „rasismul” ideologic sunt caracteristici proprii atât celor care se declară comunişti, cât şi celor care se consideră în drept să monopolizeze titulatura de democraţi. Şi unii şi alţii sunt ghidaţi, fără a conştientiza acest lucru, de versul Internaţionalei nemuritoare: „Nous ne sommes rien, soyons tout!”
Frica şi umilinţa ca factori istorici generaţi de dictatura comunistă-stalinistă au născut frustrări grave la nivel de personalitate în Basarabia anexată. Este sugestiv exemplul recroirii proverbului care începe aşa:„Capul plecat sabia nu-l taie”. Acest trunchi de proverb a fost vehiculat drept una dintre cele mai profunde înţelepciuni existenţiale. Continuarea „Dar nici soarele nu-l vede” a fost eradicată pur şi simplu din memoria colectivă. Or, acest deziderat în expresia lui completă, dincolo de îndemnul (redescoperit mai târziu, în anii de renaştere naţională şi „perestorica”) de a apăra valorile naţionale, înseamnă în primul rând curajul şi libertatea de a fi tu însuţi.
Polarizarea societăţii din Republica Moldova este acum cât se poate de evidentă, este esenţa acesteia. Spre regret, în condiţiile actuale o mică scânteie zămislită în tenebrele serviciilor secrete pentru a destabiliza situaţia, ar putea foarte uşor să escaladeze spiritele degenerând într-un război civil. După 7 aprilie nu s-a ajuns la un deznodământ tragic doar pentru că eminenţa din umbra violenţelor nu avea de gând să împingă lucrurile până la capăt. Dar sforile manipulatoare rămân în mâinile ei atât timp cât noi acceptăm postura de marionetă. Ca stat şi ca indivizi.
Evident, la nivel geopolitic este greu sau aproape imposibil să pretinzi o desprindere totală dintr-o zonă de influenţă determinată în culisele politicii mondiale. Mai ales acum, când Rusia este din ce în ce mai insistentă în demersul său de a-şi restabili cotaţia de putere infailibilă ( pe plan intern, dovadă e şi tendinţa, necontestată de oficialităţile de la Kremlin, de a-l reabilita pe Stalin drept unul dintre marii conducători al tuturor timpurilor). Dar e în puterea noastră de a ne debarasa de mentalitatea dihotomică, stalinistă de a-l trata pe aproapele nostru. De a vedea soarele care nu aparţine nimănui şi nu poate fi privatuzat de nimeni. De a deschide dicţionarul şi a citi, pentru început, nota explicativă a noţiunii „civilizaţie, civilizat”. Aplicarea în practica zilnică a „teoriei” respective, ar însemna un prim pas spre diminuarea reală a rolului lui Stalin în istoria noastră. Ar însemna un prim ritual woo-doo împotriva prototipului lui homo sovieticus şi a mentalităţii de grotă. Chiar dacă asta se va întâmpla atunci când delegaţia noastră oficială va fi nevoită să asculte şi să accepte la Moscova discursuri oarecum pro-staliniste în schimbul unui credit de câteva milioane de dolari.