Doream foarte mult sa fac intr-un fel pace cu mine, sa incerc sa ma regasesc si sa-mi caut locul intr-o frantura de timp.
Sunt oare eu, confuza? Gresesc?
Azi am fugit de acasa; am lasat in urma si planificatele intalniri cu prietenii, si treburile casei, si conservele de toamna, si agenda cu programul strans de maine de la birou, am lasat tot.
M-am scuzat cum am putut mai bine, mi-am luat cainele si, fara nici cea mai mica urma de regret, am lasat mult mult in urma, furnicarul sufocant al Bucurestiului.
E mult prea frumos afara, o zi superba, senina si clara de inceput de Octombrie, luminata de-un soare molatec, prafuit, obosit si mirosind a gutui.
In jurul meu e o liniste serena. Nimic nu misca, totul e intepenit intr-o mutenie calda si deosebit de trista.
Mi-aud pasii vanturand frunzele de pe poteca pe care-am apucat sa merg, la adapostul padurii ce pare a ma primi cu grija, boltind si impreunandu-si deasupra mea, bratele si cantecul ei surd de jale si de dor ….
Ma cufund in linistea ei, intinsa pe spate si tintind in sus cu privirea un petec de-albastru ratacit si pierdut printre ramurile-n flacari, si ametesc in murmurul culorilor ce fac sa-mi vibreze cele mai ascunse cotloane ale sufletului. Ca in fiecare toamna, sunt aici, pe poteca mea, sa-mi iau portia de galben si rosu; sunt aici sa ma imbat cu aroma fructelor mici de catina, sa simt mirosul de pamant ostenit, garbovit de povara soaptelor de ramas bun a fiecarei frunze … si sa ma intorc adanc, catre mine.
Astea sunt momentele in care-mi dispare total notiunea de timp.
Si exact subiectul asta m-a obsedat astazi. Ceea ce denumim noi, timp. De fapt, el … timpul, nu exista! Cel putin, nu in lumea noastra interioara, invizibila si nepalpabila, lumea gandurilor, trairilor si a sufletului nostru.
Cu toate astea, in cealalta lume a noastra, cea vizibila, a “ambalajului”, a corpului, timpul ne coordoneaza fiecare miscare.
Si de aici, confuzia mea …. de timp.
Incercam cu disperare sa dam lumii noastre interioare, o forma vizibila. Inghesuim si tiparim in cuvinte, in note muzicale, in culori, trairile noastre cele mai profunde, masurand in final totul in secunde, minute, zile si ani.
Oricat de frumoase si palpabile ar fi ele, nu vor reusi insa niciodata sa se apropie sau sa atinga intensitatea si adancimea sentimentului, a durerii, a visarii sau a gandului.
Asa… inconjurata de maretia padurii, pierduta-n parfumul ei si cu ochii-n sus, spre nemarginire, realizez cat de trecatoare si cat de invizibila sunt de fapt.
Un atom de praf in Univers; la scara asta, nici macar lumea mea cea mare si vizibila, cu mari, munti, oceane si paduri, nu este perceputa ca existenta.
Ramanem doar un strop de viata, invizibil, intr-un spatiu fara inceput si fara sfarsit.
Viata, sau suflet, sau cum altfel s-ar putea numi, are nevoie de o forma, de un ambalaj pentru a putea fi vizibil, palpabil.
Pentru asta, spiritul cel fara timp si fara forma …. are nevoie de un corp.
Asta cautam si recunoastem noi, oamenii, tot ceea ce leaga forma de timp.
Timp, nu numai cel masurat cu grija si anuntat de ceasul desteptator in fiecare dimineata, dar acel timp care prin trecerea lui ne slefuieste si ne atinge corpul, ne atinge “ambalajul”, modificandu-l; si asa cum lemnul se schimba sub influenta vantului venit dinspre mare, sau cum o piesa de mobilier devine prin trecerea anilor un “antique”, la fel se intampla si cu corpul nostru.
Devenim in timp, piese frumoase de mobilier patinate de timp, desi spiritul ne ramane la fel de tanar; trecerea anilor, a furtunilor de tot felul ne marcheaza doar pe dinafara. Doar ceea ce este vizibil, ambalajul, poarta amprenta timpului. Nu si sufletul. Si de aici, confuzia mea … de timp.
De aici, toate reactiile noastre ciudate; azi, de exemplu, ma simt de 20 de ani, sunt indragostita pana peste urechi, iubesc total si profund si sunt in stare sa ma arunc cu ochii inchisi in bratele barbatului iubit, desi ma apropii cuminte de 50!
Toate trairile astea interioare, intense, fierbinti, tineresti si pline de dorinta, n-au nicio legatura cu “ambalajul” si cu modificarile cauzate de trecerea anilor.
Si in functie de ce simtim, cum si cat, incercam automat sa legam sentimentul la notiunea de timp; de cate ori nu spunem cu parere de rau cand ceva ne face placere: “timpul a zburat” sau, la trairi intense: “momentul asta a durat o vesnicie”, sau “timpul s-a oprit in loc”…
Saptamana trecuta m-am intalnit cu un fost coleg pe care nu l-am vazut de peste douazeci de ani. Grizonat, ridat pe ici pe colo, usor patinat de timp, ca o piesa veche de mobilier si totusi, acelasi zambet, aceeasi privire vioaie, aceeasi voce, aceleasi glume …. nicio alta schimbare. Dialogul, actual, proaspat, la fel de deschis ca acum douazeci de ani. Parca ne-am fi vazut ultima data ieri, nu in urma cu doua decenii. Spiritul, nu tine cont de ceas.
Pe dinauntru, colegul meu a ramas acelasi: vesel si copilaros.
Stau intinsa pe spate, cu mainile sub cap si privesc spre cer, inconjurata de padurea care ma atrage in fiecare toamna ca un magnet. Ma pierd in parfumul molcom de galben si rosu atingand tacut frunzele palide din jurul meu, parca ranite de iubire. E atata jale-n frunzele toamnei; sunt pline de culoare si triste; ca si cum le-ar fi otravit dragostea pentru lumina. Au incercat s-o pastreze in ele, si-au ars sufletul si mor in mutenie.
Ca si mine, si padurea are o confuzie de timp …
Fiecare frunza-si traieste povestea ei de iubire fara sa stie ca este parte din padurea cea mare. Si oricat de multe sunt, inmuguresc, traiesc, iubesc si mor. Chiar daca-i pier frunzele, padurea continua sa respire, sa existe si sa traiasca.
Traim ca frunzele ce primesc viata din padurea cea fara de inceput si sfarsit. El, Timpul nu mai are nicio importanta, devine un element secundar. La fel, schimbarile prin care trece corpul nostru; cum imbatranim, cum ne schimbam infatisarea; nu are nicio importanta.
Asta ar trebui sa ne aduca liniste si multa incredere in sine; nu conteaza cum aratam, cati ani sau cate riduri avem, pentru ca tot ceea ce e important … sunt trairile noastre; ce simtim unul pentru celalalt, cum simtim, ce daruim si ce primim.
Sentimentele noastre intense, adanci si nemuritoare ce se oglindesc in ochii celuilalt, in caldura mainilor impreunate, in sufletele noastre pereche, in fericirea ce-o visez…
Iar iubirea ce ti-o port, dragul meu, e ca padurea din jur: calda, adanca, trista, permanenta si nemarginita… Fara confuzie, si fara timp …
draga fetito de aproape 50,draga mira field,
„POTI SA NUMESTI ASTA
RANI FRUMOASE,FORMA
PE CARE LACRIMILE O CAPATA PE HARTIE,
POTI SA NUMESTI ASTA,POEZIE”
patru randuri dintr-o pezie ebraica fara titlu,de katia schvartzman,pe care am tradus-o.
acum,cate ceva,de-ale mele:”CHIMIE”
IN AMBALAJUL ASTA PLIN,CU CIOLANE,SANGE,APA,
MARUNTAIE SI GUNOAIE,DE LA SINE CATE-ODATA, NU STIU CUM,NU STIU CAND,ADIERI,MISCARI CIUDATE SE COMBINA ANGRENATE
SI DEVIN PE NEASTEPTATE GAND.
GANDURLE,PUERILE IMBECILE,ORI SAVANTE,
CATE-ODATA ISI FAC DRUMUL SPRE CONCRETA REALIZARE SI DEVIN SI ELE FAPTE ALARMANTE
GENIALE,BESTIALE,SAU BIZARE…
IN INVELISUL ASTA PLIN,CUPATIMI,DORURI,SI VENIN
DINTR-O BEZNA FOARTE MARE-NU STIU CAND,
NU STIU CUM,PRIN SECRETA TRANSFORMARE
GANDURI NEGRE SI AMARE,LIMPEZITE,ISI FAC DRUM
SI DEVIN DE-ODATA,ADMISIBILE SI CLARE.
O FI ASTA DOAR CHIMIE?!? CINE STIE…
CAM ATEA SUNT ECOURILE STARNITE AZI,DE CEA CE,
AI BINE VOIT SA NE TRANSMITI.
cu drag,itzhak bareket.
Totul pare scris cu mare usurinta. Inteligent, clar,nebanuite adancimi abisale ale mintii. In cuvinte simple, cu duiosie, cu multa sinceritate si din adancul sufletului. Asa cum spunea Rebreanu, asta e una din calitatile unui mare scriitor. Sarut mana, DOAMNA mea! Scrie-ne, Mira. Avem nevoie de tine.
D-lui Itzhak Bareket
Multumesc foarte mult pentru tot ce-mi trimiteti si pentru atentia acordata articolelor mele. Comentariile si completarile Dvs. ma bucura si le citesc de fiecare data cu o deosebita placere.
Frumos,placut,lejer,am avut si eu aceleasi trairi de multe ori,dar ACUM,”merde!”trebuie sa merg la lucru,cu metroul,of!of!of!