Protagonistii islamici ai Razboiului Sfant („jihad”) impotriva „necredinciosilor” occidentali, considerati a fi agresivi, hrapareti si haini, pretind ca musulmanii trebuie sa se apere utilizand orice metode inclusiv violenta extrema impotriva civililor ca sa-si realizeze obiectivele de a elimina influenta neislamica „straina”, de a indeparta de la putere tiranii cu tendinte seculare inlocuindu-i cu lideri fundamentalisti in tarile predominant musulmane si de a impune draconic legea islamica („saria”) in noua comunitate a statelor respective („umma”). Justificarea ideologica pentru participarea la jihad este ca lumea musulmana, subdezvoltata, lipsita de perspective si jefuita de straini este victima politicii agresive anti-islamice a occidentlailor.
In ultimii opt ani, administratia de la Washington a exagerat pericolul teroristilor islamici globali, a declarat oficial un „Razboi Antiterorist” si a impus limite asupra libertatilor civile ale cetatenilor proprii. Militarii americani au invadat doua tari musulmane, au alungat guvernantii respectivi si au impus noi lideri „acceptabili”. Invazia neprovocata si ocupatia militara a coalitiei occidentale in Irak au generat radicalizare in tarile musulmane si au facilitat recrutarea de noi aderenti pentru jihadisti. In secolul 21, fundamentalistii islamici au inregistrat anumite succese in conflictele violente din Afganistan, Somalia si Nigeria si au obtinut rezultate favorabile in alegerile din Egipt, Liban si teritoriile palestiniene.
Chiar si inainte de invazia Irakului si Afganistanului, sondajele de opinie in statele mahomedane indicau ca majoritatea populatiilor respective erau de acord cu obiectivele politice enuntate de Osama ben Laden desi multi nu favorizau actele violente impotriva civililor.
Jihadistii spera ca America va da faliment prin contiunarea cheltuielolor uriase in razboaiele din Afganistan si Irak, prin extinderea regiunilor in care fortele armate americane se implica in conflicte cu mujahedini musulmani si prin investitii considerabile in servicii de securitate nationale inutile.
In trecut, a existat un pericol real ca teocratia de tip iranian, fundamentalismul islamic radical si ideologia jihadista sa devina dominante in state importante precum Arabia Saudita, Egipt si Pakistan. In acest caz, extremismul radical ar fi avut la dispozitie sanctuare pentru instructie, resurse financiare considerabile si un mare numar de noi aderenti. Acest scenariu a devenit improbabil.
Declinul influentei extremistilor islamici a inceput in Maroc in 2007 cand partidul islamic a primit numai 14% din voturi la alegerile parlamentare si 7% in alegerile municipale. Tot in 2007, Frontul Islamic din Iordania a pierdut 17 mandate in alegerile pentru parlament. In Pakistan, votul acordat partidelor islamice a scazut de la 11% in 2002 la 2% in 2008. In Indonezia, Kuweit si Liban, partidele islamice respective au inregistat rezultate inferioare in scrutinele din 2009. Sondajele de opinie recente au demonstrat ca publicul din tarile musulmane si-au pierdut entuziasmul pentru teroristi. Din 2002 pana in 2008, proportia celor care cred ca actele de teororism sinucigas sunt justificabile a scazut vertiginos in toate statele mahomedane. Cetatenii din Irak, Afganistan si Pakistan au ajuns sa deteste brutalitatea excesiva, restrictiile severe si opresiunea maladiva a membrilor organizatiei Al Qaida si a talibanilor.
Organizatia condusa de Osama ben Laden a comis o eroare grava atunci cand a permis reprezentantului Abu-Musab al-Zarkawi sa comande insurgentii Al Qaida din Irak. Orbit de ura anti-siita, el a ordonat ucidrea a mii de irakieni siiti, a provocat un conflict interetnic violent si a impus o dictatura draconica in zonele sunite in care avea control. Dezgustati de brutalitatea insurgentilor straini, liderii tribali suniti din Irak au acceptat arme si salarii de la americani si au luptat alaturi de ei impotriva jihadistilor Al Qaida.
Nucleul principal al liderilor organizatiei Al Qaida a fost decimat de militarii NATO. Putinii lideri ramasi in viata se ascund in regiunile tribale din Pakistan. O mare parte din jihadistii instruiti de Al Qaida in Afganistan au fost si ei anihilati. Cei ramasi, desi inca periculosi, nu reprezinta un pericol existentilalist pentru Occident.
Fundamentalismul fanatic si organizatiile jihadiste musulmane si-au pierdut popularitatea in majoritatea statelor islamice. In regiunile in care fundamentalistii radicali au preluat puterea politica, in Afganistan, Irak, Nigeria, Sudan si Pakistan, populatiile respective, deziluzionate si revoltate au ajuns rapid sa-si deteste dictatorii fundamentalisti. Marea majoritate a cetatenilor mahomedani nu sunt de acord cu obscurantismul fortat, interzicerea muzicii, filmelor si televiziunii. Multi detesta restrictiile vestimentare si prohibitiile scolarizarii femeilor. Chiar si printre cei care favorizeaza saria, multi dezaproba aplicarea pedepselor mutilante precum decapitarea , amputarea mainilor si executarea prin lovituri cu pietre pentru infractiuni relativ minore.
Pentru lumea civilizata, fundamentalistii islamici sunt reactioari, opresivi si detestabili. Conceptiile lor despre felul in care societatea umana trebiue organizata, anacronice si nenaturale, dezonoreaza religia musulmana. Cu toate acestea, este important sa se diferntieze intre cei care prefera aplicarea fundamentalismului islamic in comunitatile lor si adeptii jihadului international. Marea majoritate a clericilor si fundamentalistilor siiti si suniti nu gazduiesc teroristi si nu participa la acte violente in strainatate. Acestia pot deveni aliati importanti ai occidentului in confruntarea cu jihadistii teroristi.
Strategia de dezbinare a insurgentilor si de negociere cu cei care nu sunt dedicati jihadului global este aplicata acum in Afganistan. Peste 90% din insurgentii care lupta impotriva fortelor NATO in Afganistan, calificati drep „talibani” sunt de fapt militii tribale, nationalisti pastuni sau oponenti ai ocupatiei militare straine. Mai putin de 10% sunt aliati ideologici al organizatiei Al Qaida sau fanatici loiali mulahului Omar. Negocierile directe intre NATO si insurgentii neafiliati cu jiahdistii globali pot duce la reconciliere, respect reciproc si stabilitate. Pe cand utilizarea puterii armate pentru capturarea si anihilarea teroristilor jihadisti este justificata, incercarile de a „infrange” fundamentalismul islamic prin forta armata sunt sortite esecului. Noua administratie de la Washington a deschis canale de comunicatii cu lumea islamica, a oferit toleranta, cooperare si reconstructie si a renuntat la termenii de „razboi anti-terorist” si „islamo-fascism”.
Evenimentele recente din Iran au evidentiat instabilitatea regimurilor dominate de fundamentalisti clerici nealesi. Prin represalii brutale impotriva manifestantilor care contestau validitatea alegerilor prezidentiale recente, regimul teocratic din Iran si-a compromis legitimitatea. Deoarece Iranul era considerat un model exemplar al fundamentalistilor pentru organizarea societatii islamice, discreditarea elitei clerice de la putere a avut repercursiuni devastante pentru jihadisti si fundamentalisti in lumea mahomedana.
Revolutia iraniana din 1979 a fost in principal o revolta impotriva regimului autocrat, opresiv si brutal al sahului Reza Pahlevi, venit la putere prin lovitura de stat si considerat de multi ca fiind o marioneta americana. Marea majoritate a revolutionarilor iranieni doreau libertate, democratie si justitie. Contrar asteptarilor, puterea politica a fost confiscata de elita clerica. Fara consimtamantul populatiei, tara a devenit o Republica Islamica represiva. Noul regim si-a consolidat dictatura prin incarcerarea, exterminarea si exilarea potentialilor oponenti care luptasera alaturi de islamisti in timpul revolutiei. Deziluzionati de prestatia presedintelui „reformist” Mohamed Khatemi, ales cu mari sperante in 1997, electoratul a boicotat alegerile prezidentiale din 2005. Ceeace a permis victoria lui Mahmoud Ahmedinejad, un presedinte radical, arogant si abraziv. In ultimii patru ani, el a fost responsabil pentru inasprirea metodelor represive si pentru persecutarea celor care promovau reformarea sistemului. Fraudarea alegerilor prezidentiale din 2009 si „victoria covarsitoare” „acordata” lui Ahmedinejad au elicitat demonstratii impresionante in care protestantii au condamnat nu numai rezultatul alegerilor dar si monopolizarea puterii politice de catre elita clerica.
Publicul din statele musulmane a inceput sa inteleaga ca fundamentalismul islamic nu ofera solutii satisfacatoare pentru imbunatatirea calitatii vietii, pentru progres economic si pentru modernizarea societatii. Admiratia pentru Osama ben Laden si pentru jihadisti s-a degradat vertiginos. In secolul XXI, datorita mijloacelor interpersonale de comunicare, guvernantii opresivi si fanaticii fundamentalisti nu vor mai fi capabili sa–si controleze indefinit populatiile proprii. In cele din urma, liberalizarea va deveni inevitabila. In acelasi timp, jihadistii isi vor pierde progresiv sustinerea populatiilor mahomedane. Desi raman capabili sa provoace atrocitati izolate spectaculoase, ei nu mai reprezinta un mare pericol pentru Occident. Declinului progresiv al elanului pentru jihad pare sa fie inevitabil.
Evoluțiile din Pakistan, Afganistan, Somalia, Sudan, Gaza, Liban și parțial Iran, Irak contrazic ideea susținută de acest articol.
Minimalizarea primejdiei islamiste fundamentalista este de necrezut.Asa au fost „pacifistii” europeeni dupa primul razboiu mondial si din cauza lor s’a ridicat un conducator bestial ca Hitler. Daca vrei sa intelegi teoria islamista citeste literatura despre Tariq Ramadan un individ periculos care vorbeste prin ambele colturi ale gurii. Pe deoparte e occidental si duios si lucreaza pentru integrarea musulmanilor in Europa si pe de alta parta atata masele semi-culte in moschei contra occidentului decadent.