ACUM.TV

În ianuarie 1879, Teatrul Naţional din Bucureşti prezintă în premieră comedia lui IL Caragiale, „O noapte furtunoasă”. La sfârşitul reprezentaţiei, autorul însuşi urcă pe scenă, unde este… huiduit copios de un grup de patrioţi români care vedeau in piesa caragialiană un afront la adresa Gărzii Naţionale şi un nepermis atac la moravurile societăţii de atunci. În cele din urmă, piesa va fi scoasă din program iar Caragiale era cât pe ce să primească şi o corecţie fizică severă.

Pe 18 ianuarie 2010 vor fi trecut deja 131 de ani de la evenimentul cu pricina. Şi dacă „patrioţii” de azi ar merge la teatru la fel ca „patrioţii” de acum mai bine de un secol, reacţia lor nu ar fi cu mult schimbată. Jupân Dumitrache Titircă , căpitan în Garda Naţională, patriot şi bărbat care ţine la „onoarea sa de familist”, personajul care a scandalizat atunci mulţimea de „patrioţi”, a coborât între timp de pe scena de teatru şi joacă pe alte scene, mai aproape de pretenţiile sale: joacă pe scena politică şi mişună nestingherit prin România azi membră a Uniunii Europene. Să-i dăm cuvântul: „Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi!” Jupân Dumitrache luptă azi împotriva străinilor care ne cumpără ţara, se vaietă cât e ziua de lungă pe la televizor că sistemul bancar românesc a încăput pe mâna străinilor, că ne-am vândut resursele şi că toate astea sunt cauze unice ale dezastrului pe care îl trăim în contemporaneitate. Amnezic în superficialitatea sa, Dumitrache uită că nici în vremea în care toate astea aparţineau „poporului suveran” n-o duceam mai bine, uită de marile falimente bancare care au marcat peisajul autohton imediat după 1989.

La data scrierii acestui articol, ex-ciobanul Gigi Becali (actual europarlamentar) îşi anunţă candidatura la Preşedinţia României. Are şi o viziune demnă de jupân Dumitrache. Becali se vede erou de film într-o trilogie grandioasă: într-un prim film se va vorbi despre creştinarea românilor de către Sfântul Andrei, în cel de-al doilea subiectul este coborârea diavolului pe pământ sub forma comunismului instalat în România şi, în fine, partea finală a trilogiei ar trebui să vorbească despre re-încreştinarea românilor, realizată (ei bine, da!) chiar de către… Gigi. Sloganul electoral este şi el unul pe măsură: „credinţă, nădejde, dragoste”.

Lumea lui jupân Dumitrache este exclusiv o lume a vorbelor goale, o lume în care declaraţia de intenţie ţine loc de faptă. Despre tânărul jurnalist Rică Venturiano, personajul lui Caragiale spune: „cum combate el, poate să ajungă şi ministru”! Tocmai asta e problema: toată lumea „combate bine”. Crin Antonescu vorbeşte bine, Sorin Oprescu vorbeşte pe limba poporului la mare concurenţă cu Traian Băsescu, Mircea Geoană vorbeşte ca un diplomat de carieră, întorcând logica unei fraze la nesfârşit până când nici de fraza şi nici de ideea pe care ar trebui să o exprime nu se mai alege nimic…

Trăim într-o Românie a discursurilor, o Românie în care nu-şi au locul profesorul Liviu Librescu (cel care şi-a salvat elevii cu preţul propriei vieţi atunci când un dezaxat a început să tragă în incinta unei universităţi americane), Horia Creţan (românul care a salvat un copil dintr-un incendiu) sau Gheorghe Dumitru Lala (românul care a fost împuşcat mortal după ce a intervenit pentru prinderea unui hoţ care tocmai jefuise o casă de schimb valutar la Braşov). Toţi aceşti oameni şi mulţi alţii asemenea lor nu-şi au locul în România lui jupân Dumitrache, plină cu patrioţi de mucava, cu oratori desăvârşiţi. Am simţit nevoia ca în paranteze să aşez faptele tuturor acestor oameni pentru că sunt convins că fără această explicaţie suplimentară, înşiruirea simplă a numelor nu v-ar fi spus mare lucru. Când vorbesc însă despre Geoană, Băsescu, Crin sau Oprescu, parantezele nu mai sunt necesare din cel puţin două motive: 1. N-aş avea ce să scriu între ele şi 2. Ei sunt figuri bine înţe(l)penite în memoria noastră.

Lumea lui jupân Dumitrache este una a promiscuităţii absolute: obsedat de apărarea onoarei sale de familist, personajul nostru sfârşeşte prin a fi înşelat chiar de către omul pus să-i păzească cu străşnicie consoarta. Avem, aşadar, de-a face cu un univers dezaxat, în care între discurs şi faptă se naşte o falie cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi pe care ne-am obişnuit să o socotim normalitate. Se vor întreba pe bună dreptate cititorii acestui articol dacă ofer cumva şi soluţii, dacă nu cumva şi cuvintele pe care le scriu acum sunt nimic altceva decât simplu exerciţiu retoric. Ei bine, soluţii universale nu am. Tot ce pot face este să mă salvez pe mine însumi; să mă ţin departe de jupân Dumitrache, să nu mă contaminez eu însumi şi să nu contaminez la rândul meu, contribuind la răspândirea molimei în progresie geometrică. Şi dacă ne-am salva cu toţii individual, aceste insule de normalitate ar putea conta cândva. Habar nu am când. Oricum, nu avem de ales.

Iată de ce nu voi merge la vot. Nu mă complac în sofistica simplă a „datoriei civice”: nu am niciun chef să aleg între Caţavencu şi jupân Dumitrache; prefer ca în ziua votului să citesc o carte, să văd un film bun sau să caut pe internet români adevăraţi, care să îmi dea măcar senzaţia că există pe undeva şi o Românie normală. Iar dacă jupân Dumitrache se gândeşte să introducă votul obligatoriu, ameninţându-mă cu o amendă consistentă în cazul în care nu arunc şi eu la întâmplare cu ştampila, îl anunţ de pe acum că voi plăti amenda aferentă chiar în avans şi pentru următoarele alegeri.

Acest articol a fost publicat duminică, 4 octombrie 2009 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.