ACUM.TV

Îmi împreunez mâinile către Cer, în Ziua de Rusalii şi-mi aduc aminte de „Moşi”, de hăinuţele pe care ni le lua mama. Privesc o fotografie. Eu şi fratele meu în două sacouri „pepite”, el, mai bucălat, dar întotdeauna pus pe şotii. Doamne! Câte trăsnăi am mai făcut! Şi câte… „întunericiri neterminate”!
– „De unde ai avut atâta răbdare, dragul meu tată?”, că de răbdarea mamei nu poate fi vorba. Când mama mergea în „călcâie” ştiam, eu şi fratele meu Nick, că trebuie să luăm startul într-o cursă de alergare, simţindu-i respiraţia în „ceafă”. Cel mai amuzant pentru mama, nu şi pentru noi, evident, era momentul când ajungeam în dreptul unui pârleaz, dintre curte şi grădină. Era „proba de foc” – acolo, dacă nu eram vigilenţi, şi nu puteam sări amândoi odată, urma „altoirea” pe care o ţineam minte… câteva ore. Uneori, norocul nostru era tata, asta dacă „altoirea” se producea după ce venea de la serviciu. Nu suporta să vadă că mama ne trage câte o „mamă” de bătaie.
Şi îmi amintesc cum scrâşnea din dinţi, cum îşi măsura cuvintele, cum pleca cu capul ridicat şi pălăria dată pe spate, niciodată cea mai nouă – pe care o păstra pentru nunta mea. Îl revăd şi mă plec cu respect în faţa unei fotografii îngălbenite, ce parca-mi vorbeşte.
Doamne! Ar fi trebuit ca în fiecare clipă să-i spun tatălui meu cât de mult îl iubesc! O iubesc şi pe mama, dar nu voi putea pune vreodată semnul egal între trăirile şi simţămintele mele, cu privire la părinţii mei. Tata a murit în braţele mele, aşteptându-mă să vin de la serviciu. Datorită bolii necruţătoare îl duceam în braţe ca pe un copil, aşa de mult slăbise. Cum aş putea să uit vreodată aceste momente? Privirea lui blândă şi lacrimile ce curgeau din ochii lui, pentru ultima oară?
– „Îţi aduci aminte, tată?” Mi-ai spus: „Ai venit, eu am plecat!”. Nici un cuvânt din astă lume nu poate însemna mai mult şi, nu voi uita niciodată. Erau în acele ultime cuvinte o întreagă viaţă, o ştafetă pe care mi-ai predat-o, cu părere de rău că pleci. Am simţit toate acele trăiri şi, cu siguranţă, tu mi-ai fi spus mult mai multe.
Când îmi este greu „vorbesc” cu tine, cu cel mai bun prieten al meu, acum doar o fotografie, cât o viaţă.
Mereu mă frământă un gând. Ce sfat mi-ai fi dat acum când sunt trist, când corăbiile mele se îneacă rând pe rând, când visele măreţe se împiedică în micile neputinţe, când încerc să fac bine primesc… şi mai „bine”? Aşa ca şi tine, nu pot să mă fac a nu vedea anumite lucruri şi a le spune „verde-n faţă”. Îmi spuneai să fiu „Diplomat cu filtru” (erau o marcă de ţigări la vremea respectivă), dar încă nu am învăţat să nu văd, pentru că tu mi-ai dat agerimea ochilor tăi şi tot ce-ai avut mai bun.
Am spus-o mereu, aşa cum spuneai şi tu: „Eşti portretul mamei tale”, şi după câteva secunde completai: „Doar atât”. Am „luat” multe de la tine, dar tu mi-ai dat şi mai mult. Mi-ai dat un tată! Şi pentru el aprind o lumânare. Azi, de Rusalii.

Acest articol a fost publicat duminică, 25 octombrie 2009 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.