S-a întunecat afară şi un zâmbet se amestecă cu o lacrimă, amintindu-mi cum ne „certa” tata, care nu putea duce până la capăt „misiunea”, pentru că-l buşea râsul.
– „Întunericirea mamei voastre de… „brazi”!
Adorm într-o singurătate năucitoare. Am avut o seară tristă. Prin faţa ochilor memoriei îmi trec imagini ce par a nu se mai sfârşi, iar stiloul cu care rescriu ce mi-a fost scris, parcă plânge şi, aievea îmi pleacă gândul şoaptelor ce au pe portativ vocea tatălui.
– „Ce ai făcut la şcoală, Valuţule?”
Îmi trezeşte sufletul de copil această întrebare şi-mi răsună-n timpane. Parcă-l văd deschizând geanta de „perceptor”, numărând banii încasaţi şi fericit că într-unul din „compartimente” nu s-a topit ciocolata cu rom. Era răsplata lui pentru notele bune obţinute la şcoală şi pentru câteva rânduri scrise de profesorul-diriginte pe marginea unei lucrări. Mâinile lui bătătorite îmi definesc şi azi „ritualul” dragostei de a ne dărui dulciuri. Din puţinul lui reuşea, de fiecare dată, să nu ne lipsească nimic. Muncea pentru fiecare leuţ, de multe ori vedeam că pentru el nu şi-a mai oprit nimic.
Viaţa la ţară este frumoasă, dar are ritualul ei. Copii fiind, aveam fiecare porţia lui de treburi în gospodărie. Un lucru bun – văzut acum prin mintea omului matur, dar atunci mi se părea o corvoadă. Aşa am învăţat să cosesc, să sap, sa fac curăţenie în odaia albă, şi atâtea alte lucruri care astăzi, din experienţa acumulată, îmi sunt folositoare.
Nu la fel s-a întâmplat în privinţa învăţăturii. Chiar dacă la ţară, la şcoala generală, aveam note maxime, am avut mult de recuperat atunci când am ajuns la liceu. Pe lângă faptul că eram „băiatul de la ţară” – pentru colegi, a trebuit să fac faţă ritmului de licean, ce făcuse anumite materii cu profesori suplinitori.
Mama a fost mereu alături de mine şi, dragostea ei de a fi băiat cu facultate s-a îndeplinit parţial. Au trecut ceva ani şi visul a fost împlinit, bucuria mersului cu „capul sus” – aşa cum spunea mereu, a prins rădăcini, asta pentru că „solul” a fost fertil. Simplitatea şi curăţenia sufletească a mamei, dublată de inteligenţa tatălui meu a făcut posibil ca o corabie – numită Familie, să ancoreze în cel mai frumos port – viaţa cu coloană vertebrală.
– „Să nu faci compromisuri, dragul lui tata”, îmi spunea adeseori.
El a plecat lăsând în urma lui sfaturi de care am ţinut cont. Uneori, evident, am mai şi greşit, dar atunci când ştii ce vrei, cu siguranţă, reuşeşti să-ţi îndeplineşti misiunea unui pasager din acest tren, numit viaţă.
Îmi amintesc cu duioşie de cei doi cai pe care-i aveam în grijă, eu şi fratele meu. Tata ne spunea, folosind cuvinte alese, mai în glumă – mai în serios, lucruri ce s-au dovedit a fi pilde necesare.
– „Să aveţi grijă cum staţi călare pe cai, ei vă simt, aşa cum şi voi trebuie să simţiţi viaţa – pe care trebuie să o călăriţi cu grijă, ţinând cont de cal şi călăreţ”.
Ce poate fi mai frumos decât să auzi de la tatăl-prieten, asemenea sfaturi, asemenea gânduri? Nimic.
– Îţi mulţumesc, tată-prieten!
…e foarte frumos,,,e ca un basm pe care-l ascult incordat si’nfiorat, din gura unui crainic,vrajitor…”INSIR-TE MARGARITE,PE LUNGI FIRE AURITE”…”DE-ALE UNUI TRAISTA’N BAT”…ispirescu,batzaria,si multi altii antecedenti care ne-au lasat o strasnica mostenire,din care mataluta ,stiind sau nestiind,ai prins firele de aur si borangic din care ai tesut povestea copilariei d-tale,atat de personala.
iti multumesc.
cu stima si drag,itzhak bareket.
Traim si-i iubim pe cei apropiati, plecati sau ramasi, dar extrem de importanti sunteti dvs. prieteni-oameni, oameni-prieteni de pretutindeni. Va multumesc pt ca existati!
Val