Îmi aprind o ţigară – ştiu că nu-ţi place, dar mă întorc pentru a privi o fotografie. De îndată gândul pleacă hoinar şi nostalgic spre copilărie, spre sevele sănătoase ale copilului şi bucuriei de la ţară, o parte a celui cu care tu, dragul meu tată, te mândreai, evident, numai că Dumnezeu a hotărât pentru tine, aşa cum o va face pentru mine, pentru toţi ceilalţi.
– Îmi dai cuvântarea să te întreb ceva, tată?
Mereu ai fost bun cu mine. De ce? Deşi, uneori, greşeam tu mă iertai şi niciodată nu m-ai certat „serios”, ne mai vorbind de faptul că nu mi-ai „altoit” nici chiar o singură palmă. Mama o făcea şi tu, dragul meu prieten, o certai. De asta şi, pentru atâtea altele, te păstrez aici în grădina verde a sufletului meu.
– Îţi aduci aminte când fugeam la gârlă?
Tu, bunica Maria şi bunicul Radu ne luaţi apărarea când mama ne certa că nu am făcut nu ştiu ce treabă pe care ea, draga mea mamă, o voia terminată atunci şi… necondiţionat.
Spuneai că „brazii” tăi, trebuie mângâiaţi şi ocrotiţi. Ce frumos! Ni se umplea sufletul, ne creştea „pipota”, aşa cum spunea mama – care era, a fost şi rămâne pentru totdeauna „şefu’”. Chiar şi azi tată, când „vorbesc” cu tine, mama este aceeaşi, doar că timpul şi-a lăsat amprenta şi asupra ei, ca şi asupra mea, a fratelui meu „Niculiniţă” – aşa cum spunea mama când urma „altoirea”, şi el tată a două fete, şi sora Cătălina – mamă a două fetiţe superbe.
Doar îmi imaginez cum ţi-ar fi „crescut sufletul”, aşa cum spuneai despre noi.
Îmi aduc aminte că nu veneai la şcoală, aveai încredere în „brazii” tăi. O spuneai mereu, uneori aveai lacrimi de bucurie şi eu înţelegeam că nimic nu este mai important decât copiii tăi.
Unde sunt acele vremuri? Unde sunt iernile-ierni când, cu braţul plin de lemne intrai în camera văruită în alb? Acum camera noastră nu mai este şi în locul ei o fântână cu apă limpede şi rece domoleşte setea şi arar dorul imens de tine.
Nici oala de lut din care beai apă nu mai „trăieşte”. S-a spart într-o ulucă din gardul care despărţea curtea de grădina cu flori. În schimb sunt flori, multe flori pe care ţi le dăruiesc ţie, om, prieten, tată adevărat.
– Îmi dai voie să te întreb ceva?
Am simţit mereu că mă iubeai, cu o imensitate a trăirilor ce le-am înţeles mai târziu, când şi copiii mei au crescut. Am fost primul tău băiat şi încă îmi mai povesteşte mama despre bucuria venirii mele pe lume. Tu, tu dragul meu tată erai mândru – asta pentru că tu nu ai avut fraţi. Ţi-ai răsfrânt toată dragostea asupra-mi. Cred că aşa a fost.
– Îţi mulţumesc, tată-om!
