A încetat din viaţă Irving Kristol, gânditor social original, fondator al curentului neoconservator, fost editor al
revistelor «Encounter» şi «Public Interest», figură de vârf a ceea ce
s-a numit cercul intelectualilor din New York”.
Kristol a acţionat ca un intelectual public, s-a implicat în marile controverse, uneori le-a declanşat. Era un idealist sceptic, un gânditor fără iluzii, dar cu idealuri. Nu a fost autorul unor tratate de istoria ideilor, a preferat stilul comentariului politico-sociologic bine informat şi al editorialelor remarcabile prin coerenţă şi francheţe.
Neoconservatorismul a fost şi rămâne, din perspectiva întemeietorului său, o nouă sinteză, un efort de regândire a structurilor instituţionale în consonanţă cu o tradiţie pe care, spre deosebire de mulţi dintre amicii săi formaţi la City College din New York în anii ’30 şi 40, el a învăţat să o admire şi să o cultive.
Kristol a fost un partizan al moderaţiei. În 1964, referindu-se la o afirmaţie a candidatului prezidenţial republican Barry Goldawater, Kristol scria: “Extremismul în apărarea libertăţii este întotdeauna un viciu deoarece extremismul este un alt nume pentru fanatism”.
Kristol a fost primul din acel cerc („the Family”) care s-a despărţit de iluziile stângii liberale, mai ales cele legate de ingineria socială implicată în strategiile acţiunii afirmative şi ale întregii ideologii numită “Great Society”. Eseul său, “Reflections of a Neoconservative”, a devenit o referinţă clasică. Îi repugna exhibiţionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevărul calm şi lucid.
Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revoluţia, Kristol vedea pericolul degenerării anarhiste. El a susţinut importanţa revistelor relativ mici, considerând că dezbaterile dintre intelectuali pot duce la schimbări de paradigme politice: “Cu o circulaţie de câteva sute de exemplare, poţi schimba lumea”. A fost un constructor şi un înaintemergător.
L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter şi gruparea din jurul revistei “Commentary”. A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell şi Daniel Patrick Moynihan, dar a îndrăznit să devină republican în pofida ataşamentelor de tinereţe. A fost cel dintâi celebru intelectual din New York care a decis să părăsească metropola avangardei, mutându- se la Washington. Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaraţiilor paşnice ale sovieticilor.
A scris continuu împotriva amăgirilor născute din cinismul de tip Realpolitik. Cu despoţii totalitari, a spus-o clar, nu se poate ajunge la un compromis. Dimpotrivă, a susţinut cu consecvenţă ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist într- o perioadă în care această poziţie era departe de a fi populară (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, fundamentul doctrinei Reagan în politica internaţională, au fost prefigurate în scrierile lui Kristol.
În contrast cu mulţi dintre amicii săi de odinioară, Kristol a îmbrăţişat deschis valorile democraţiei de piaţă, a sfidat contracultura nihilistă şi a spus că este mândru că este american
. Spirit secular, a recunoscut rolul valorilor religioase în viaţa socială. A respins ceea ce s-a numit “the adversary culture”.
A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasă, poncifele găunoase. A cultivat ironia fină, sarcasmul bine dozat şi argumentaţia raţională. A îndrăznit să spună lucruri şocante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanţi chiar atunci când acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare şi la anatemizare.
A demascat ipocrizia stângiştilor chic şi a diverşilor “tovarăşi de drum”. A fost un “Cold Warrior”, a luptat în cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Soţia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris cărţi de istorie a epocii victoriene menite să revigoreze direcţia liberalismului clasic. Fiul lor, William Kristol, este editorul revistei “Weekly Standard”, importantă publicaţie neoconservatoare.
Într-un moment în care se poartă atacurile virulente împotriva acestei viziuni, când neoconservatorismul este demonizat de activiştii variilor şcoli radical-dogmatice, este drept să nu uităm că în anii ’60, ’70 şi ’80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstrucţie şi de rezistenţă morală şi politică.
Roger Kimball, editorul revistei „The New Criterion”, aminteşte de o memorabilă afirmaţie a celui pe care el îl consideră “părintele neoconservatorismului”: Kristol a definit un neoconservator drept “un liberal asaltat de realitate.”
Acesta este, în opinia lui Kimball, “cel mai important dar pe care l-a oferit Irving generaţiei noastre: ne-a reamintit fără echivoc că ideile contează datorită realităţilor cărora le dau naştere sau pe care le infirmă. A văzut cu o onestă şi necruţătoare claritate răul intrinsec odelor seducătoare ale fantasemelor utopice care îşi devorează discipolii. Dispariţia sa reprezintă o pierdere grea nu numai pentru conservatori, dar şi pentru naţiune. În zilele noastre, asftel de mărturii elocvente par să fie, de la o zi la alta, din ce în ce mai puţine, dar ele, cu atât mai mult, ne sunt necesare.”
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/