Prin a doua jumătate a secolului XIX, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, se adresează Casei Regale în legătură cu povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu, spunând: „Aiasta nu se poate, Maiestate”! Nu era o perioadă uşoară, iar Lascăr Catargiu avea cu siguranţă propriile sale interese. Cu toate acestea, însă, instituţional, gestul său este exact lucrul de care am avea nevoie astăzi. Astăzi, în România, politicieni de cele mai multe ori amatori ocupă din abundenţă funcţiile decizionale în instituţiile centrale şi nu numai. Cum nimeni nu le mai spune „aiasta nu se poate, Maiestate”, în câteva decenii de comunism şi douăzeci de ani de originală democraţie, sistemele statului s-au dezechilibrat profund. Dacă s-ar acţiona conform principiului „omul potrivit la locul potrivit”, n-ar fi nicio tragedie. Să facem, însă, rapid, un studiu de caz. Gheorghe Pogea, Ministru de Finanţe, este inginer doctor în Ingineria materialelor; Elena Udrea, Ministrul Turismului, este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”; Dan Nica, Ministrul Administraţiei şi Internelor, a absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Se poate continua la nesfârşit. Există, desigur, nenumărate exemple ale unor oameni care, nespecialişti fiind, au reuşit să reformeze sisteme care nu aveau neapărat legătură cu specializarea lor. În toate aceste cazuri, însă, eşalonul doi (consilieri, Secretari de Stat etc.) era format din profesionişti veritabili, din oameni care stăpâneau foarte bine filozofia şi modul de a funcţiona al sistemului.
Prăbuşirea instituţiilor unui Stat începe mai mereu cu înlocuirea oamenilor din eşaloanele inferioare. În felul acesta, cu un ministru habarnist şi cu funcţionari a căror unică grijă este aceea de a se poziţiona cât mai bine în raport cu şeful ierarhic, degringolada este asigurată. Din reţetă nu poate lipsi ingredientul pe care noi, românii, îl folosim din abundenţă: slugărnicia. Ne-am obişnuit să aplaudăm din reflex, suntem deprinşi cu arta genuflexiunilor, a devenit o a doua noastră natură să aprobăm orice gest al superiorului. A fi întotdeauna de acord ţine de fişa postului, chiar şi când este evident pentru toată lumea că decizia pe care o aprobăm ipocrit este o catastrofă.
De fiecare dată când mă aflu într-o sală unde se presupune că la un moment dat ar trebui să aplaud, îmi revin în memorie imagini de la Congresele Partidului Comunist Român (le găsiţi pe internet) şi grotescul peisajului de acolo mă face să mă gândesc de două ori înainte de pocni frenetic palmele una de alta. Am uitat cu toţii că aplauzele sunt semnul unei performanţe şi nu gestul reflex al unor păpuşi. Şi, ca toate lucrurile folosite în exces şi fără discernământ, aplauzele îşi pierd la un moment dat sensul. Veţi spune poate că altele sunt problemele societăţii româneşti astăzi; avem parte de o profundă criză economică, şomajul creşte, învăţământul e la pământ, agricultura agonizează… Deşi pare o exagerare, cred totuşi că multe dintre aceste probleme au început într-o bună zi tocmai pentru că undeva, în vreun Minister, în vreun Parlament, în vreo instituţie publică oarecare, oameni ca mine şi ca dumneavoastră s-au lăsat dominaţi de reflexul de a aplauda, de a aproba în speranţa că în felul acesta mai primim vreun spor la salariu sau vreo primă de Crăciun.
Nu vă surprinde niciodată faptul că cele mai bolnave dintre societăţile acestei planete sunt acelea în care se manifestă plenar… unanimitatea? Când o lege, o decizie, un ordin (vorbesc, desigur, despre cele cu impact social major) sunt aprobate prin unanimitate, e clar ca lumina zilei că „ceva e putred în Danemarca”. Mai grav e că de multe ori aşa ne învăţăm şi copiii: că trebuie să aplaude, că profesorii lor au întotdeauna dreptate, că nu e bine să contrazică un adult cu funcţie, că trebuie să plece fruntea în faţa funcţiei… Stupid, desigur… Nu funcţia trebuie să ne trezească reflexe slugarnice, ci omul care o deţine trebuie respectat. Şi asta numai în condiţiile în care merită. La noi e invers: omul e dispreţuit pentru că e ungur, evreu sau blondă în vreme ce funcţia ne trezeşte o sfioşenie aproape religioasă. Imbrâncim bătrânii şi copiii prin autobuze, îi dispreţuim pe cei cu deficienţe fizice, în schimb ne aplaudăm primarii, parlamentarii, miniştrii şi preşedinţii. Evident, instituţiile trebuie să impună respect. Între slugărnicie şi respect există, însă, o mare diferenţă. La noi se practică din plin două atitudini, ambele excesive: aplaudatul prin Casele de Cultură sau aruncatul cu ouă în politicieni. Între aceste două tipuri de atitudine publică se pare că nu mai este nimic.
În timpul comunismului, dacă nu erai aplaudac, sfârşeai rău: la Canal, la Piteşti sau cu domiciliul obligatoriu prin Bărăgan. Consecinţa: momentul 1989 a găsit o Românie profund schizoidă, o Românie cu palmele roşii de la atâta aplaudat, o Românie de oameni cocoşaţi de atâtea temenele, o Românie în care pantalonii sunt roşi în genunchi, o Românie ce arată şi astăzi ca scena unui teatru de păpuşi.
În curând, se vor împlini douăzeci de ani de la prăbuşirea formală a comunismului. Cum ne găseşte acest moment? De câte generaţii de aplaudaci mai e nevoie până când ne vom da seama că aplaudatul ca gest reflex dă dependenţă?
Pai, orice stat care isi selecteaza oamenii exclusiv pe criterii clientelare – pentru ca si cei alesi ajung pe liste sau pozitii eligibile tot pe astfel de criterii – se autosaboteaza. Anumite nivele de clientelism/nepotism exista probabil pretutindeni, dar noi am devenit campioni mondiali in aceasta privinta!
Ovidiu, dragul meu, tu spui aşa:
”Mai grav e că de multe ori aşa ne învăţăm şi copiii: că trebuie să aplaude, că profesorii lor au întotdeauna dreptate, că nu e bine să contrazică un adult cu funcţie, că trebuie să plece fruntea în faţa funcţiei…”
No, să ştii că eu am făcut exact pe dos de cum spui tu şi copilului nu i-a fost deloc bine: am fost nevoită să-l mut. Şi n-a contrazis pe nimeni, n-a fost obraznic, dimpotrivă. Dar avut curajul să spună chestii de genul: ”şcoala este un instrument medieval de tortură”, ”cam penibil”, sau a scris: ”nu are răspuns”, pentru o întrebare formulată aiurea. Or, eu tocmai asta am spus în apărarea lui: De ce copilul n-ar avea dreptul să judece după mintiuca lui? Bineînţeles că n-am primit niciun răspuns.
Donule Liviu Antonesei, autosabotarea e sport naional romanesc, cu mult mai mare succes de casa decat oina.
Replica „şcoala este un instrument medieval de tortură” mi se pare extrem de inteligenta. As dori ca vreunul dintre elevii mei sa o rosteasca 🙂
Ovidiu Ivancu
Cred ca avem doua mari sporturi nationale – autosabotarea si ridicatul poalelor in cap, iar la combinarea lor sintem niste adevarati virtuozi!
Legat de acest dialog: am trait eu insumi dezavantajele razbunarii unor profesori pe mine cand am fost elev. Pentru ca tatalui meu ii chiar placea sa contreze profesorii. Eu voiam sa am o viata linistita, dar el nu! Tin minte ca odata intreg comitetul de parinti a decis sa-i faca un cadou dirigintei nici mai mult nici mai putin decat un covor persan!
Atat i-a trebuit sa afle tatalui meu!
La sedinta cu parintii a spus ca ii implora pe ceilalti parinti sa nu o jigneasca in halul acesta pe profesoara! Ca „tovarasa” are ea insasi bani destui „sa-si cumpere ce vrea, ca doar nu este „o miloaga”!”
Ce a urmat in lunea urmatoare nu pot descrie! Dar dis-de-dimineata am fost folosit ca exemplu negativ pentru intreaga clasa: „sunt unii elevi care isi urasc profesorii si spun acasa tot felul de lucruri …si…si”.
Dar tatal meu nu a vrut sa ma mute la alta scoala! A spus ca daca vor pot sa se mute profesorii „la alte scoli, mai bogate, ca sa poata fi mituiti cu ‘covoare persane'”.
Asta ca sa dreaga busuiocul.
Liviu, ai uitat un al treilea mare sport național românesc, ilustrat și de detule ecouri postate aici: vorbitul după ureche.
Liviu Antonesei
Depinde ce înţelegem prin „ridicatul poalelor în cap“… Aşa, cum o pot eu pricepe de aici, aş crede că este o aluzie la „amănuntul neesenţial“. Or eu cred că tocmai acesta ne scapă: amănuntul! Ne-am obişnuit, în timp, să emitem reguli, soluţii, amendamente, toate generale, dar scăpăm din vedere lucrurile mărunte, de fiecare zi, care, privite cu un pic de atenţie, ne-ar putea face viaţa mai uşoară.
Anton Constantinescu
Nici vorbă! Nu cred că e acelaşi lucru…
Părerea mea este că, în România, sistemul de învăţământ înclină încă foarte mult spre „magister dixit“, uneori până la a face program inclusiv părinţilor! Mâine trebuie să…, fără să întrebe cineva dacă părintele este disponibil mâine, dacă nu cumva are şi el serviciu, etc.
Sau: încă suferim de mania definiţiilor. Am văzut situaţii în care un elev ridicat în picioare cu celebra frază: „Ce-am avut de învăţat pentru astăzi? Ia spune definiţia… istoriei!“ (să zicem), a primit notă mai mare decât altul, care nu ştia definiţia istoriei, dar ştia că istoricii se ocupă cu studiul ei, pe baza a ceea ce descoperă arheologii, iar izvoarele pot fi scrise ori nescrise etc. ş.a.m.d.
Partea cea mai rea, însă, e că părinţii agreează genul acesta de şcoală a la Mario Chicoş Rostoganul, unii chiar îl aplaudă. Acolo începe aplaudatul, în primele clase. Şi o dată atins de morb, mira-m-aş să mai scape vreunul, dacă toţi au dreptate: profesorul ajuns Dumnezeu, vecinul care-ţi pârăşte copilul că s-a trântit cu bicicleta în poarta lui, popa care te înfruntă că nu-ţi mere plodul la biserică… Şi uite-aşa, ne punem bine cu toată lumea, dup-aia ne plângem că de ce nu-i bine…
Petru Clej
Vorbitul după ureche… Hm! Aici toate merg după ureche. Vai de cine dă să spună cumva că nu-i bine cum sună…
Petru Clej
Pai, frate, cum lucrurile bune vin cite trei, sint de acord ca adaugam si vorbitul fara partitura!
Ce_ci
Nu, nu are nici o legatura cu amuntutul, fie el esential sau neesential! Ma refer la obiceiul stramosesc al datului un spectacol cu orice pret. La noi, in Moldova, cel putin, asta se intelege prin expresia cu pricina! Omul sau femeia isi ridica poalele de la fusta ori caftan si-si arata chilotii. Pe vremea aparitiei formulei, nu se prea purtau chiloti…