La 1 septembrie 2009 s-au împlinit cinci de când un grup de separatisti ceceni lua in captivitate cateva sute de civili, elevi, profesori si familii ale acestora, intr-o scoala din Beslan, un oras din Osetia de Nord. Episodul care aducea odata in plus in atentia opiniei publice realitatea tragica a conflictelor etnice din Caucaz s-a incheiat ca si criza similara consumata cu un an inainte la teatrul Dubrovka, cu un asalt al fortelor speciale si sute de victime din randul civililor. Circumstantele evenimentelor continua sa faca obiectul speculatiilor de tot felul, in conditiile in care ancheta judiciara sic ea parlamentara s-au limitat la simple reproduceri ale versiunilor oficiale. Solutiile implementate de autoritati au a avut consecinte politice si institutionale ale caror efecte nu le putem aprecia la dimensiunea corecta. In mesajul adresat populatiei, presedintele Putin punea in cauza contraperformantele statului si societatii in ultimul deceniu si jumatate si propunea restructurarea profunda a esafodajului institutional edificat de Constitutia din 1993. Sistemul federal era practic inlocuit cu asa-numita verticala a puterii, guvernatorii regiunilor si presedintii republicilor autonome erau deposedati de legitimitatea conferita de votul popular, urmand sa fie desemnati de seful statului si confirmati de adunarile regionale. Consiliul Federatiei, camera superioara a Parlamentului, care-I cuprindea anterior pe acestia din urma, era reorganizata in maniera similara, iar deputatii Dumei de Stat vor fi alesi de acum prin sistemul proportional. Opinia publica traumatizata si obisnuita cu obedienta fata de putere a sustinut in majoritate initiativele prezidentiale si a ignorat protestele opozitiei liberale si rezervele unor organizatii civice. Tentativa de occidentalizare a Rusiei isi demonstra limitele, intr-un moment in care si competitorul traditional al Rusiei, Statele Unite, se afla in situatia de a-si nuanta abordarile in privinta standardelor democratice, din ratiuni de securitate nationala. Rusia revenea la o cale proprie de evolutie, conforma traditiei, in care interesele natiunii ca personalitate colectiva primeaza in relatie cu libertatile individuale, iar capacitatile statului de a raspunde asteptarilor societatii sunt direct proportionale cu puterea detinuta de conducatorul acestuia. Noul curs politic de la Moscova a starnit nelinisti in statele vecine si reflectii critice in mediile intelectuale din Occident, dar a beneficiat de sustinerea tacita sau de neutralitatea binevoitoare a establishmentului politic,, partenere in lupta impotriva terorismului, care preferau o acomodare cu o Rusie autoritara decat proximitatea unei mari puteri impredictibile. Optiunea pragmatica a oamenilor politici occidentali a fost confirmata de realitate, regimul Putin a infirmat previziunile celor care anticipau descompunerea Federatiei Ruse ca o consecinta logica a prabusirii sistemului socialist si a Uniunii Sovietice. Aceste notatii nu se substituie unei evaluari aprofundate a prezentului politic si perspectivelor de dezvoltare ale Rusiei, subiecte frecventate de experti in diverse domenii in lucrari de substanta. Chestiunea a facut o cariera spectaculara la nivelul dezbaterii publice romanesti pe durata ultimilor cinci ani. Odata cu intrarea in logica relatiilor internationale prin semnarea unui tratat cu Rusia, aceasta din urma a devenit pentru noi sursa unor initiative economice obscure, menite sa preia controlul unor industrii si resurse nationale, partenerul care face uz de pozitia sa dominant pe piata gazuluipentru a obtine beneficii politice sau inspiratoarea unor grupuri de interese nelegitime. Mai recent, protagonistii interminabilei batalii politice din Romania se acuza reciproc de afinitati filoruse sau de preferinte pentru practici institutionale inspirate de precedentul lui Vladimir Putin. Din acest punct de vedere, o mai buna cunoastere a situatiei din tara care se intinde pe doua continente si acopera a saptea parte a planetei este pe deplin justificata.
Inovatiile cu care s-a identificat regimul Putin sunt contestabile din punctul de vedere al democratiei clasice, aflate, sa o recunoastem, intr-o relativa defensiva pe plan mondial dupa 2001. Partidul presedintelui isi asigura majoritatea constitutionala in Adunarea Federala si controlul discretionar al regiunilor, cetateanul continua sa faca obiectul abuzurilor din partea institutiilor statului, iar Rusia alimenteaza cu noi cazuri activitatea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Activistii opozitiei, pe cat de eterogena pea tat de fragila, sunt reprimati cu metode din arsenalul sovietic, din care nu lipsesc violenta politieneasca, arestarile si internarea in azile psihiatrice. Numarul ziaristilor incomozi asasinati sau disparuti a crescut exponential in ultimii ani, iar practicile economice ale executivului sunt prea putin concurentiale. Cu toate acestea, gradul de popularitate al fostului presedinte devenit prim-ministru si al succesorului desemnat de acesta este relevant pentru masura in care societatea rusa aproba politicile publice actuale, suport care nu poate fi explicat doar prin controlul autoritatilor asupra MassMedia sau de disponibilitatile antioccidentale ale natiunii. Solidarizarea cu puterea este consecinta directa a plusului de functionalitate pe care institutiile statului l-au dobandit in comparatie cu deceniul ce a urmat dizolvarii Uniunii Sovietice. Pentru majoritatea cetatenilor, apogeul libertatii a coincis cu degradarea nivelului de trai, pierderea locurilor de munca si incidenta sporita a criminalitatii. Pluralismul politic si dezbaterile parlamentare au dus tara in pragul razboiului civil in octombrie 1993, iar alegerile din 1996 au avut mai curand caracterul unei lovituri de stat. Presedintele Putin este creditat cu meritul de a fi pus capat dezastrului national si de a fi oferit comunitatii un nou proiect viabil. Initiativele sale au avut ca obiectiv esential renasterea Rusiei ca mare putere prin restabilirea autoritatii centrale in interior si recastigarea prestigiului in plan international. Dimensiunea restaurativa a acestei tendinte politice nu a presupus revenirea la paradigmele sociale si economice sovietice, iar optiunea reformista le-a asigurat succesul pe termen scurt. Rusia a cunoscut in ultimii cinci ani transformari economice structurale, care i-au asigurat aproape un deceniu de crestere economica. Gestiunea afacerilor publice a revenit unor specialisti proveniti din serviciile secrete, camarazi ai fostului presedinte. Ascensiunea lor a insemnat reformarea clasei politice a Rusiei, in sensul profesionalizarii sporite. Spre deosebire de alte structuri sovietice, celebrele KGB si GRU au fost reformate obiectiv, in contextul exigentelor razboiului rece. Odata cu ascensiunea lui Iuri Andropov, s-a implementat un system global de selectie a resursei umane, in sensul directionarii tinerilor performanti catre institutiile informative. Cele doua servicii de spionaj s-au aflat intr-o concurenta fara menajamente, fara alegerea mijloacelor, dupa cum releva marturiile unor agenti refugiati in Occident. Competitia interna a conferit celor implicati o mai buna capacitate de adaptare la situatii dificile si pretuirea competentelor profesionale de orice fel. Romania comunista a repudiat astfel de practici, asa cum avea sa respinga si perestroika si a continuat sa promoveze obedienta fata de putere drept criteriu esential de selectie si promovare in sistemul informativ. Consecinta logica a fost aceea ca dupa 1990, numeroasele servicii secrete romanesti au performat doar in trading cu vini individuale si lasitati colective. Diferentele sunt recognoscibile mai ales in gestiunea proceselor economice. Fostii spioni deveniti top manageri ai unor institutii ale statului sau ai marilor companii rusesti sunt in general tineri, cu stagii profesionale sau studii in Occident si mai ales cu disponibilitati de a se angaja in competitia economica globala. Gigantii energetici ai Rusiei, cunoscutul Gazprom si Rosneft, rezultat al preluarii Yukos, sunt listate pe pietele de capital la Londra si New York, iar companiile metalurgice din Urali si Siberia continua sa faca achizitii in Statele Unite si Australia. Acumularea de resurse si sprijinul politic al statului au ajutat firmele din Rusia sa exploreze noi perspective de expansiune, in zone in care volatilitatea politica inhiba initiativele concurentei occidentale, precum Nigeria sau Venezuela. Desi aflati intr-o lupta dura pentru putere, atat durii siloviki, cat si moderatii din jurul actualului presedinte Medvedev apeleaza la transferul de competente dinspre economiile functionale. Natalia Tsukanova, consilierul economic al lui Igor Sekin, leaderul informal al aripii dure, a lucrat pentru JP Morgan Chase, iar in consiliile de administratie ale unor companii de stat activeaza specialisti straini, care au reusit in ultimii anis a transforme in sens corporatist vechile intreprinderi sovietice. O serie de evaluari documentate subliniaza faptul ca dezvoltarea economica a Rusiei s-a bazat exclusiv pe cresterea preturilor pentru commodities sip e preluarea unor active privatizate in anii 90. Fara indoiala, conjunctura a avut rolul sau in relansarea economica a acestui el dorado al resurselor minerale si energetice, dar capacitatea de a face uz de aceste atuuri a crescut semnificativ, chiar in raport cu epoca razboiului rece. Prosperitatea ultimilor ani s-a tradus prin infiintarea unor fonduri suverane, capitalizate cu redevente si taxe la exportul de materii prime, care se regasesc azi printre principalii detinatori de bonduri si titluri de valoare americane.
Marea provocare pentru Rusia este data de riscul ca tara sa piarda rezultatele unui intreg deceniu de dezvoltare si implicit statutul international pe care cele doua razboaie castigate in Caucaz nu vor fi suficiente pentru a-l garanta. Recesiunea economica a afectat grav acele sectoare care detineau ponderea majora in produsul intern brut, iar rata saraciei si deteriorarea indicatorilor demografici au revenit in actualitate. Viabilitatea experimentului politic din Rusia lui Putin va fi certificata de datele economice, de masura in care o revenire a economiei mondiale va relansa actualul stat-problema din BRIC, grupul marilor puteri emergente, sau daca Rusia va reusi sa-si depaseasca vechea dependenta de resurse.
Aceste elemente sunt mai putin avute in vedere la noi, unde realitatile ruse sunt cunoscute caricatural, prin intermediul relatarilor Media despre incidente pitoresti precum cel de la Pikaliovo, aparitiile lui Vladimir Putin de la supermarket, sau excentricitatile oligarhilor saraciti de criza, si acestia incomparabili prin educatie si competente cu echivalentele romanesti. Cetatenii n-au obligatia sa aprofundeze astfel de subiecte, iar ignoranta factorilor de decizie pe orice teme de interes public este acceptata la noi cu acelasi entuziasm cu care este acceptat autoritarismul in Rusia. . Aceasta ignoranta creaza riscul ca eventuale tentatie a modelului Putin sa nu vizeze aspiratia spre stabilitate si performanta, ci mai curand modelul caragialesc al nevoii de tiranie invocate de beneficiarul intamplator al libertatii, sau, mai grav, reflexele unei educatii totalitare care a inhibat pana acum orice proiect reformist pe termen lung. Experienta ultimilor ani sugereaza ca modelul vizat ar putea sa nu fie Vladimir Putin, cu expertii sai si cu propaganda pentru o viata austere si impotriva exceselor bachice, ci administratii de prin Asia Centrala, cu fosti prim-secretari drapati in mari hani, stapani absolute ai drumului matasii si al opiului. In acest din urma caz, ar fi util sa ne amintim ultima fraza a discursului presedintelui Putin de dupa Beslan: “Cei slabi sunt invinsi”. Este prematur sa apreciem in ce masura puterea acumulata de fostul discipol al lui Anatoli Sopciak serveste promovarii unor politici de dezvoltare durabila, dar este evident ca obsesia pentru putere a pateticilor sai emuli damboviteni certifica slabiciunea acestora, cata vreme exercitiul puterii are exclusiv o dimensiune parazitara, in absenta macar a viziunii si obiectivelor.