Deci, iesind deunazi cu prietenul Petru Clej de la muzeul Zambaccian, si auzind comentariul lui, cum ca, pastrand proportiile, locul te duce cu gandul la muzeul Marmottan, numai ca acolo e plin de vizitatori, iar aici nu, mi-am adus aminte ca citisem undeva ca multe dintre celebrele tablouri de acolo fusesera donate de fiica lui Georges de Bellio, sau George Bellu, un roman de care eu, unul, nu auzisem (si daca, nascut si crescut in Romania comunista, era, cumva, de natura tristului firesc sa fi auzit mai mult de Vasile Roaita si de Leontin Salajan decat de boierul Bellu, interesant este ca nici dupa ’90, in numeroasele mele vizite prin tara, nu l-am auzit pomenit; au avut grija sa ma informeze despre acest roman curatorii francezi de la Marmottan, si mai nou, niste laudabile expozitii la Ploiesti, caci vedeti, micul Paris e mai mare decat Parisul cel mare, si acolo nu prea era loc…); si deci tot asa, pe firul conversatiei, si eu fiind nesecat la vorba, iar Petrica fire rabdatoare, i-am povestit un gand mai vechi de-al meu, si anume, ce frumos ar fi sa existe, undeva in centrul Bucurestiului (de-ar citi domnul Nastase aceste randuri, mai stii…), un Muzeu al Romanilor in Lume, asa cum exista la Univesritatea din Tel Aviv, la doua case de un loc foarte drag mie, un muzeu al Diasporei evreiesti… ;
Anyway, lui Petrica i-a placut ideea, si mi-a sugerat sa scriu cateva randuri despre acest de Bellio, si mai apoi, si despre alti romani in lume, si mai apoi, de-o fi sa fie, si despre straini in Romania, asa, ca sa aratam ca nici noua nu ne lipseste romanismul, dar ca, pacatele noastre, noi intelegem altceva prin romanism; asa ca, iata.
Un machedon a carui familie provenea din orasul Pella (pe romaneste, Bellu, iar pe straineste, Bellio, cu particula « de » nu inventata, ci acordata chiar de imparatul Austriei), George de Bellio, nascut in 1828, a plecat la studii la Paris, si s-a stabilit acolo. Era medic, de acord, dar avea omul laborator de chimie acasa, se interesa de homeopatie cand mai toti radeau de ea, mergea la expozitii si la muzee, era civilizat, ii placea sa manance bine, sa mearga la opera, si sa ajute pe altii : un boier. Iar cand tanarul Auguste (Renoir pentru noi, astilalti), simtea ca-l munceste asa, o foame, dar prin portofel ii flutura vantul, atunci dadea o raita pana la Cafe Riche, unde negresit avea sa-l gaseasca pe Bellu, si care cumpara de la el tablouri pe nevazute (ba uneori, pe nepictate, vorba sa fie, tablouri, omul trebuie sa si manance). Si mai apoi, dadea « cine impressioniste » cu lume buna la masa, alde Monet, Pissarro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, Cézanne, dar si Mallarmé, Octave Mirabeau, sau Edmond de Goncourt ; asa, si pe urma a contribuit si la achizitionarea de catre statul francez al Olympiei de Manet.
A murit subit, in 1894, iar fiica lui a donat (sub numele de maritis, Donop de Monchy), tablourile tatalui, muzeului Marmottan. Acesta a fost (pe scurt, vedeti pe Internet, scrie mult despre el) Geoges de Bellio, si stiu in Bucuresti tot felul de Bulevarde ale Glucozei sau ale Metalurgiei, carora tare bine le-ar sedea purtandu-i numele…