ACUM.TV

Am avut parte în cele 18 luni de când co-editez cu Ștefan Maier revista ACUM de critici, unele chiar veninoase, cu privire la influența nefastă pe care aș avea-o asupra directorului revistei www.acum.tv care, chipurile, s-ar fi lăsat deturnat de mine de la linia armonioasă a publicației existentă înainte sosirii mele.

Și Ștefan și eu le-am spus că relația dintre noi este o bazată pe o prietenie de aproape 40 de ani și pe o încredere reciprocă fără cusur. Și iată că această prietenie a împlinit 40 de ani.

Pe 15 septembrie 1969 intram pe poarta școlii generale Vasile Alecsandri (nr. 118), pe atunci în curtea catedralei catolice Sfântul Iosif, de pe strada Berthelot din București. Eram elev nou, transferat de la școala generală nr. 169, situată pe strada Spiru Haret, foarte aproape de noua mea școală.

În clasa a V-a B mi-a atras repede atenția un băiat cu părul șaten și creț, pe care toți îl numeau “Ștef”. Băiatul era evident foarte popular printre băieți (eram în clasă de băieți) și era genul “neastâmpărat”, fără a fi indisciplinat, dar oricum intra în atenția profesorilor.

La câteva luni după aceea soarta a făcut să devenim colegi de bancă și timp de patru ani, până la sfârșitul clasei a opta Ștefan a fost prietenul meu cel mai bun. De altfel, locuiam la circa 100 de metri unul de celălalt și petreceam adeseori timp unul în casa celuilalt.

Mi-a aduc aminte de nașterea sorei sale Lizi în 1972 și de câteva zile petrecute împreună la Eforie Sud cu familia sa. Am mers odată la pescuit de guvizi pe dig și atunci, din greșeală, am răsturnat găletușa cu guvizi prinși. M-am simțit extrem de vinovat, mai ales când Ștefan a spus extrem de serios: „Sunt patru guri de hrănit”, referindu-se la familia sa. Cred că m-a iertat de atunci…

Drumurile noastre s-au despărțit în 1973, când fiecare dintre noi a mers la alt liceu, iar apoi la altă facultate. Am mai vorbit din când în când, ne-am văzut și mai rar, dar în 1989, în iarnă, cred că era martie, m-am întâlnit întâmplător cu mama lui, Elisabeta (fie-i memoria binecuvântată) care mi-a șoptit (eram în public): “L-au ridicat pe Ștefan și nu știu unde este…”. Am aflat ulterior că fusese arestat de Securitate pentru faptul că făcuse parte din grupul Băcanu care publicase un ziar clandestin.

În primele zile ale lui ianuarie 1990 l-am vizitat pe Ștefan la sediul ziarului România liberă, unde împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu și Mihai Creangă era în conducerea nouă a cotidianului după răsturnarea regimului comunist.

“Nu vrei să vii la noi?”, m-a întrebat cu naturalețea sa dezarmantă. “Bine Ștefan, dar eu n-am nicio experiență juranlistică,” i-am răspuns. “Nu-i nimic, o să călătorim, o să vedem lumea,” mi-a replicat. A fost argumentul care m-a convins și care mi-a schimbat viața.

Am lucrat împreună la România liberă până în 1991 când am plecat la Londra la BBC. Ne-am mai văzut de câteva ori, când se nimerea să fim amândoi în trecere prin România.

După plecarea mea de la BBC în 2008 Ștefan m-a primit la ACUM cu brațele deschise și în prietenia noastră a început o nouă epocă. Suntem liberi, nu depindem de nimeni și putem să le împrătășim și altora ideile noastre așa cum dorim noi.

=====

Mi s-a parut originala ideea lui Petrica de a scrie acest articol si am acceptat cu entuziasm. Poate ca ar trebui sa dau niste explicatii mai intai.

Dintre toate, povestea cu guvizii (de care bineinteles eu nu-mi mai aminteam) denota ca intotdeauna m-am luat mai in serios decat era necesar. Nu pot sa nu zambesc acum, uitandu-ma in trecut la baiatul care eram atunci si care isi imagina ca-si hraneste familia cu guvizii respectivi. Desi, pe buna dreptate, au fost ani de zile in care mancam in fiecare seara ceea ce prindeam cu osardie pe dig.

Apoi, ce-mi veni sa-l invit pe Petru sa se alature Romaniei libere, in acei ani? Simplu: intr-o perioada in scoala generala ne-au facut tot felul de teste psihologice si de inteligenta iar Petru avea cel mai mare IQ dintre noi! Vorbea de pe atunci franceza si engleza si stiam ca intre timp se perfectionase, terminand intre primii Facultatea de Cibernetica. Restul este istorie, inclusiv ostilitatea cu care un tanar care avea jurnalismul in sange avea sa fie intampinat la RL. E drept, „sutul in fund” acolo a insemnat primul pas catre o cariera stralucita la BBC…

Finalmente, creind ACUM nu mi-am propus sa impun o politica editoriala rigida, iar daca s-a schimbat ceva de la venirea lui Petru, s-a schimbat clar in bine (Petru a avut din start, beneficiind si de experienta londoneza, o alta atitudine fata de „mistreti” – voi detalia in editorialul pe care abia urmeaza sa-l scriu).

Acestea fiind zise, este prietenia noastra „un cerc inchis”? Nu cred. Nu cred ca ne aparam unul pe altul atunci cand nu avem dreptate, unul sau altul. Nu luam decizii unilaterale in chestiuni importante. Si in egala masura invitam cu prietenie in acest „cerc” pe toti cei care se simt atrasi de idealurile care ne unesc pe noi. Nu este nevoie de 40 de ani ca sa devenim coechipieri nedespartiti!

Acest articol a fost publicat duminică, 13 septembrie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.