„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” (Tucidide)
Mihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au început reacţiile publice, cele mai multe iritate, unele îngrijorate, altele sceptice. Să te declari român şi unionist – fie şi „privat” – este un gest care, la majoratul R. Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost însă că o asemenea opţiune este superfluă şi nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea intervenţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, care este rostul să îl combatem atât de înverşunat?
Două feluri de unionism
Chestiunea unionismului în stânga Prutului comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toate, lipsită de patos, indiferent că se argumentează pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, s-ar putea să asistăm la o modificare a esenţei şi resorturilor unionismului, într-un context (geo)politic care devine şi el special. Vom încerca să descriem această modificare prin sintagmele „unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, dacă vreţi, „unionismul poeziei” şi „unionismul prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau contradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e prozaic. Dacă primul aparţine mai degrabă elitei, al doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamului”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplome validate european şi drept de muncă şi liberă circulaţie. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii noştrii şi urmaşii urmaşilor noştrii”, al doilea lucrează pentru maxim două generaţii: copii sau nepoţi.
Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitupera astăzi împotriva unionismului, indiferent că este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, care este potenţialul acestuia în societate. S-o spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine.
Dar să începem cu începutul.
Unionismul inimii sau la început a fost emoţia
Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţionant, încă din 1988-1989. Consecinţele au fost evidente. Imediat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice vroia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă – să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă – într-un context geopolitic specific şi bine orchestrat – a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că limba de veacuri a poporului este „limba moldovenească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89”. A urmat apoi un „referendum” consultativ – „La sfat cu poporul” – care urma să demonstreze „voinţa poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. Constituţia comunist-agrariană a consacrat victoria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la românism a lui Mircea Snegur în 1995, după spargerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual, iar expresiile ei publice aparţineau cu precădere partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.
Tratatul ca hârtie de turnesol
Pe malul drept, Bucureştiul începea să construiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşterul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi pe malul stâng sintagma aproape că dispare din vocabular. În acest context, ultima manifestare publică relativ concretă avea să fie consemnată în anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tratatului de bază dintre România şi R. Moldova, parafat la 28 aprilie. Documentul captează bine atmosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sintagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind purificat de orice formulare explicită a unităţii etnolingvistice, autorii documentului apelând la un substitut de genul „limbă comună”.
Întâmpinarea Tratatului a fost una semnificativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în ciuda faptului că voci consacrate – Mircea Druc sau Grigore Vieru – erau explicit împotriva unui asemenea document. Marele poet vorbea despre „Două state Româneşti care se păcălesc unul pe altul – astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi voci (nuanţat) critice din partea unor politicieni. Dar singurul grup parlamentar care a declarat categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatului a fost cel al partidului care se considera legatarul politic al Frontului Popular, inclusiv al discursului unionist al acestuia.
Ultimul zvâcnet politic al unionismului inimii
Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedintelui României şi parlamentarilor români, liderul PPCD reacţiona virulent împotriva acestui document. După ce este criticată eliminarea „formulelor explicite ale identităţii naţionale şi a unităţii etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul „are ca efect practic consfinţirea vechii teze kominterniste a moldovenismului ca ideologie antiromânească prin menţinerea falsului despre o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea directă cu aplicarea forţei, astăzi România se pomeneşte în postură de ţară învinsă. De astă dată nu militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: „Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recunoaştem că ne este peste puteri să gândim Patria doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet… Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că sunteţi conştienţi de limitele jocului diplomatic dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea naţională”.
Memoriul adresat oficialilor din România avea să fie ultima manifestare politică explicită şi consistentă a unionismului de formula anilor ’90. Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita discursul va reveni acum celor din dreapta Prutului.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Revista MEMORIA, a gândirii arestate, şi-a anunţat încetarea apariţiei, din lipsă de fonduri. Totodată, printre agenţiile care urmează să fie desfiinţate se numără Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, condus de seniorul liberal Dinu Zamfirescu şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, condus de liberalul Marius Oprea, institute despre care s-a considerat că nu merită să existe ca atare, ci doar comasate. Pentru economie pe spatele memoriei naţionale. De fapt, pentru a se pune pumnul în gura adevărului istoric. Comentariul meu, după comunicatul revistei:
“Din noiembrie 1990, deci la mai puţin de un an de la răsturnarea – oficială – a comunismului în ţara noastră, Memoria – revista gândirii arestate şi-a deschis paginile pentru cei care, timp de peste patru decenii, nu au putut vorbi, care şi-au văzut vieţile zdrobite, pentru familiile celor care au suferit şi au murit în lagăre şi închisori, pentru memoria şi rememorarea teribilelor realităţi ale unei Românii oprimate, umilite şi batjocorite de unul din cele mai inumane regimuri imaginate de minţi – totuşi – omeneşti: dictatura comunistă.
Nu a fost un drum uşor: mijloacele materiale – atât de darnic risipite pentru tot soiul de manifestări cu ecou de o zi – pentru noi erau aproape întotdeauna precare. A fost nevoie de tenacitate, de spirit de sacrificiu şi de o neostoită sete de a spune adevărul şi de a face dreptate, pentru ca revista să supravieţuiască pe parcursul a 19 ani şi a 67 de numere.
Comisia de evaluare şi selecţie a finaţărilor acordate de Administraţia Fondului Cultural Naţional (Alexander Baumgarten, Alexandru Cistelecan, Peter Demeny, Caius Dobrescu, Liviu Papadima, Ruxandra Demetrescu, Elena Vlădăreanu), comisia de judecare a contestaţiilor (Biro Bela, Paul Cernat, Mircea A.Diaconu) au considerat că este destul: nu ne mai trebuie trecut, nu ne mai trebuie amintirea suferinţelor, a jertfelor şi a eroismului, nu ne mai trebuie MEMORIE.
Ne cerem scuze de la cititori, de la colaboratori şi de la toţi prietenii care ne-au fost alături cu preţuirea, sfatul şi propria lor memorie. Vom onora abonamentele pe 2009.
Redevenim cum am fost timp de peste patru decenii: tăcuţi. Se vor găsi destui „vocali” care să acopere tăcerea noastră“.
Memoria – revista gândirii arestate
Nu am auzit nici un protest din partea marilor intelectuali anticomunişti ai neamului – dintre care Vladimir Tismăneanu este membru al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (şi al cărui blog se numeşte “Memorie, libertate, moderaţie”). Ei ţin capul în nisip. Pentru că dacă ar protesta faţă de această nesimţire fără margini, ar însemna să recunoască impostura condamnării comunismului, ceea ce ei nu pot face. Gestul lui Băsescu a fost doar un fariseism egocentrist, din moment ce nu a avut alte consecinţe decât însăşi resuscitarea totalitarismului.
Cât de condamnat e comunismul se vede din imensa agresiune asupra spiritului şi acţiunii genuine de recuperare a memoriei naţionale, de relatare a atrocităţilor regimului comunist. Revista gândirii arestate, fondată de minunatul Banu Rădulescu, n-a mai fost considerată demnă de finanţare. După ce, aproape 20 de ani, câţiva misionari ai adevărului istoric şi ai dreptăţii, măcar morale, pentru cei nedreptăţiţi – printre care doamnele Micaela Ghiţescu şi Marilena Rotaru – au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a obţine sponsorizările necesare apariţiei revistei.
Câtă nemernicie ipocrită zace în regimul actual se vede şi din decizia îndreptată tot împotriva memoriei naţionale: desfiinţarea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc – I.N.M.E.R., prin comasare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România – I.I.C.C.R. Pentru că ele, ca şi revista MEMORIA, se referă tot la foştii deţinuţi politici, şi la monarhia înlăturată cu tancurile sovietice. INMER se află, de altfel, sub înaltul patronaj al M.S. Regelui Mihai. Saloanele INMER, organizate periodic la Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu, produse şi prezentate de Marilena Rotaru erau – şi vor rămâne – minunate reuniuni culturale, discrete celebrări ale valorilor naţionale. Iar desfiinţarea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, condus de liberalul Dinu Zamfirescu, se va face la pachet cu desfiinţarea statului de drept, pentru care se angajează răspunderea guvernului iresponsabil. Bine că rămâne, în schimb, agenţia lui Hoară.
Nu sunt bani pentru Memoria naţională: poporul român trebuie să rămână la nivel de populaţie, ca să se poată face orice cu el. Sunt în schimb, fonduri generoase din bani publici pentru funduri de femei uşoare ajunse în posturi ministeriale, pentru pu-lele lui Patapievici de la ICR şi alte organe. Cu banii aruncaţi pentru imaginea Duduii de mahala, revista Memoria îşi putea asigura apariţia până în secolul următor. Dar ce nevoie avem de memorie? Jigodiile de la putere mizează pe amnezie. Şi pe prostie. Jenant din partea lui Toader Paleologu, că a putut gira aşa ceva. Sau dacă s-a făcut fără acordul lui, în faţa unei asemenea decizii nu mai rămânea decât o atitudine: demisia.
Banu Rădulescu a avut ideea – ignorată – ca toţi candidaţii la funcţii publice să fie obligaţi la control psihiatric. Dacă iniţiativa s-ar fi legiferat, am fi evitat un coşmar naţional.
P.S. Am căutat, pe net, o fotografie cu Banu Rădulescu. Nici una! E plin, în schimb, de nulităţi celebre.
Postat in Blasfemie, Categoria Hitler şi Stalin, Dreapta stângii, Electoralia, Eveniment, Galeria de succesuri, Mare caracter, Romanian Psycho | 28 Comentarii »
Alt comentariu mai edificator privitor la ce wsuntem si la ce vreem sa uitam ca suntem nu vad. Materialul apartine Doamnei Marilena Rotaru si cred ca – la randul sau – ar merita comentarii. In fond este vorba despre unul si acelasi lucru esential: Memoria ! Nu mai stim sa redevenim un POPOR. Ramanem la stadiul de populatie.D. Anghelescu
Reactia PPCD este total nerelevanta, nu numai deoarece ea nu are priza la populatie dar si pentru ca acest partid s-a compromis total si din punctul de vedere al sinceritatii (sau mai precis a lipsei de sinceritate) a conducatorilor lui. Prefacandu-se ca este patriot, dl Rosca a profitat cu toate ocaziile de sentimentalismul multor romani si si-a satisfacut numai nazuintele si interesele personale, mai ales cele materiale. In plus, el a compromis in egala masura cu CV Tudor si Becali chiar ideea de patriotism romanesc.
Daca azi putem vorbi intr-o anumita masura de o cultura romaneasca unitara pe cele doua maluri ale Prutului, acest lucru nu i se datoreaza lui Rosca, ci rezulta in pofida politicii sale.