„Net, net i net!”
(N. Bondarciuk, aprilie 1988)
Nici nu s-au ofilit florile depuse la statuia lui Mihai Eminescu la Chișinău de 31 august, că au şi început să se facă auzite voci care par a trivializa evenimentul. Vezi Doamne, un liberal autentic nu ar trebui să se ocupe cu asemenea chestiuni minore precum denumirea limbii. De ce tocmai acum, îţi vine să întrebi, exact în momentul în care denumirea sărbătorii din 31 august revine, după ani de vinovată „uitare”, la titulatura completă – „Limba noastră cea română”?
Limba care a făcut istorie
Înainte de a evalua teoretic o asemenea poziţie – denumirea limbii este exclusiv o chestiune individuală -, trebuie făcute câteva precizări contextuale. Întreg proiectul politic din stânga Prutului a stat sub semnul limbii şi al alfabetului latin. 1987 este anul care consemnează acţiunile insurgente ale Uniunii Scriitorilor. La 15 ianuarie 1988, un grup de tineri se adună la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor şi se naşte Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”. Tinerii cântă, recită poezii, iar fenomenul ia amploare şi creează atmosferă. Apar şi reperele documentare. Valentin Mândâcanu publică în 1988 eseul exploziv „Veşmântul fiinţei noastre”, iar Dumitru Matcovschi tipăreşte în acelaşi an articolul „Anti-Teze”. Poezia lui Grigore Vieru – şi nu e singurul nume – dobândeşte şi ea, treptat, valenţe politice majore. În toamna lui 1988 apare aşa-numita „Scrisoare a celor 66” către prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, în care se cerea abolirea „teoriei celor două limbi romanice” la nord de Dunăre. Bulgărele de zăpadă a pornit şi nu s-a mai oprit decât la 27 august 1989, ziua Marii Adunări Naţionale. La 31 august 1989, Sovietul Suprem adopta revenirea la grafia latină.
Întorcându-ne în actualitate, patru chestiuni trebuie clarificate în legătură cu acest subit „je m’en fiche”-ism lingvistic cu pretenţii de liberalism de secol XXI şi flancat sub lozinca „denumirea limbii nu trebuie să ne preocupe”.
De ce astăzi şi de ce nu ieri?
Prima ţine de momentul ales. Sărbătoarea din acest an a marcat, dincolo de orice, depăşirea unei etape aproape penibile din istoria RM, în care denumirea limbii era redată printr-o absenţă: „limba noastră”, „limbă de stat”, „limba vechilor cazanii” etc. Oricum, numai limbă română, nu. Cu atât mai mult pare nepotrivit apelul la „neutralitate axiologică”, mai ales că aceasta nu s-a manifestat niciodată când puterea era deţinută, la Chişinău, de cei care încercau să suprime glotonimul „popor român” şi etnonimul „limbă română”. Acest tip de politică etnolingvistică nu părea că deranjează, iar păcatele comuniştilor erau identificate oriunde altundeva, doar în chestiunea identitară, nu. Un asemenea comportament, însă, nu indică în niciun caz „neutralitate axiologică”, ci o atitudine civico-politică evidentă, fie şi neasumată direct. La care, fireşte, oricine are dreptul; dar nu are dreptul să o numească neutralitate şi nici să o drapeze cu eticheta „liberalism”.
Liberalismul nu este neutru identitar
Cea de-a doua chestiune vizează afirmaţia că liberalismul e neutru identitar, inclusiv în chestiunea limbii. Respectiva afirmaţie este o forţare evidentă. În realitate, în fenomenologia lui istorică, liberalismul nu a negat niciodată acest dosar. Dacă ar fi făcut-o, ar fi dispărut urgent de pe scenă. Şi nu vorbim aici despre manifestarea acestuia în spaţiul românesc, unde marile proiecte identitare şi naţionale, mai ales 1 decembrie 1918, i-au avut în centru pe reprezentanţii familiei liberale. Clasicii liberalismului european nu au ocolit subiectul, fie că vorbim despre John Stuart Mill, Giuseppe Mazzini, Max Weber sau Theodor Herzl. Mai încoace, David Miller sau Sir Isaiah Berlin reiau argumentaţia, iar elevul celui din urmă, Yael Tamir, sionist implicat activ în mişcările civice din Israel, publică o carte ce devine clasică în literatura de specialitate: „Naţionalismul liberal”.
Concluzia e una singură: liberalismul este o filosofie, dar şi o practică politică, prin urmare se referă la oameni, nu la Om, pe care, vorba unui francez faimos, „nu l-am întâlnit niciodată”. Liberalismul se centrează pe individ, dar pe cel concret, real, viu, din carne şi oase, cu identitate şi limbă, care vrea prosperitate, dar este şi dispus să îşi dea viaţa pentru ceva care îl transcede, care are vicii, dar se şi roagă la Dumnezeu. Individul este important, dar identitatea şi libertatea lui sunt livrate comunitar, de aici miza crucială inclusiv a chestiunii lingvistice.
Postmodernism „a la Moldova”
Al treilea moment ţine de faptul că ceea ce se sugerează că ar fi liberalism nu este în niciun caz aşa ceva. E un soi de postmodernism dus la extremă, în care opţiunile individuale capătă dimensiuni sacrosante şi intangibile. Suntem subiectivi şi punctum. Alegem ce vrem şi ne comportăm ca atare. În realitate, o asemenea opţiune e imposibilă. Pe de-o parte, pentru că este ipocrită. În epoca aşa-numitei corectitudini politice, nu poţi să-ţi construieşti singur definiţiile nici măcar când e vorba de chestiuni şi mai subiective decât definirea unei limbii (care rămâne, totuşi, apanajul academiilor, filologilor şi al celor ce se îndeletnicesc cu aşa ceva în mod sistematic). Astăzi, contează enorm cum numeşti ceva sau pe cineva. Nu poţi să spui unui om de culoare decât „afro-american”, iar termenii „civilizat” sau „necivilizat”, „genocid” sau „holocaust” trebuie utilizaţi cu precauţie, pentru a nu răni sensibilităţile legitime ale unora sau altora. Totodată, subiectivitatea excesivă în chestiuni identitare frizează patologia socială şi, individual, psihiatria. Dacă mâine, pe baza subiectivităţii noastre, ne-am declara cu toţii „olandezi”, iar limba română „olandeză” şi, pe cale de consecinţă, ne-am prezenta cu toţii la Haga să ne cerem, în „olandeză”, drepturile ce derivă din noua noastră apartenenţă, nu vom fi primiţi acolo în partidul liberal, ci… la ospiciu. (Prin sec. XIX a existat un filosof german care a gândit cam aşa şi a sfârşit taman acolo.)
Limba ca busolă geopolitică
Nu în ultimă instanţă, sofismul subiectivismului lingvistic mai ascunde ceva. Anume, că nu limba în sine e o problemă în RM, ci semnificaţia acesteia şi valorile pe care le propagă. Nu e hazardat să spunem că, în stânga Prutului, statutul oficial al limbii române a fost un veritabil indicator pentru orientarea generală a statului. De fiecare dată când denumirea corectă a acesteia a fost scoasă din circulaţie sau marginalizată, a fost un semn al fracturării relaţiei Chişinăului nu doar cu Bucureştiul, dar şi cu Europa. În 1990, „eliberarea limbii” a reprezentat preambulul eliberării politice. A urmat un declin, iar Constituţia din 29 iulie 1994, prin formula „limbă moldovenească cu grafie latină” anunţa, parcă, eşecul comunist ce va urma. Limba în stânga Prutului nu poate fi doar o chestiune subiectivă. Cel mai mare mânuitor al limbii române, Eminescu, scria undeva, prin manuscrisele sale, că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Pentru RM, observaţia poetului e mai mult decât un gând heideggerian – este o realitate politică şi geopolitică.
Restul este sofistică.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
stimate d-le dan dungaciu, am cititi cu satisfactie articolul dv. ceea ce ma face sa doresc ca revista „acum”, oricum prestigioasa si nootrie in spatiul romanofon sa aiba impact inzecit.
poate doar un marunt amendament. de pe o pozitie inferioara pregatirii de care articolul dv da dovada: afirmati ca problema limbii e una individuala. as indrazni sa sugerez ca simultan si paralele e si una stiintifica. dar amendamentul e cu totul neglijabil fata de tonul dv coerent, captivant si – pentri mine – convingator. va multumesc, ca cititor.