De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an – doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.
Mirosurile Berlinului
Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.
Etica odihnei la berlinezi
Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.
Singurul oraş german în care se poate trăi
Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.
Zidurile din sticlă şi metal
Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier…
Petru Negură este lector la Universitatea de Stat din Chișinău, doctor în sociologie al E.H.E.S.S. Paris.
Articolul este preluat de pe blogul său http://petrunegura.blogspot.com/