La nuit de l’hippogriffe I
(le jardin aux pommes d’or)
d’un moment à l’autre
l’espace se métamorphose en cygne
tandis qu’il attend dans un chariot de feu
les nuages de l’armée céleste
je vis l’Hydre caressée par ses derniers guerriers
tombant lentement sur le récif
entre nous
au-delà s’étendent des labyrinthes bleus
soupira l’hippogriffe
si tu vas aux champs élysées sans moi
il te faudra toujours me regarder dans les yeux
lorsque tu t’éloigneras en chantant
au bout de la terre
vers ton royaume des mots perdus
seul
le sphinx d’encre monte la garde
aux sept murailles et sept portes
de son jardin aux pommes d’or empoisonnées
plus loin
le rêve n’a qu’une réponse sans ailes
à Tout.
La nuit de l’hippogriffe II
(moins est plus)
la forêt deviendra ineffable en automne
si la licorne d’or favorise une seule dryade
sans dommage pour elle-même
rêva encore l’hippogriffe
en tremblant, ses plumes presque cyans,
prêt à voler
au-delà de tout
le temps ne manque pas
pour ces mortels
qui n’ont jamais besoin d’autrui
pour rêver dans les nuages,
uniquement du sable
ne sont-ils donc que des hybrides
sans âme et invisibles
fruit impossible sans foi
– prenez, mangez, ceci est mon corps –
l’écho resta longtemps après son départ
comme un violon d’herbe tombé dans l’eau
parmi nos vieilles histoires
de la vie et de la mort
moins est plus = less is more(Mies van der Rohe)
La nuit de l’hippogriffe III
everything but your heart
le vent souffla dans ce jardin aux pommes d’or
et tomba malade avant l’aube
il suffit jadis d’un grain de sable:
la licorne devint invisible
sauf son cœur
les yeux d’archæoptéryx
reflètent toujours l’image terrienne
des eaux d’en haut
tandis que l’hippogriffe dort
les ailes ouvertes devant
dans la fatigue d’être solitaire
chaque nuit soulève les dunes
et laisse le récit de ses voyages inconnus
au porteur d’un seul oeil à fleur de tête
il était une fois un hippogriffe sur un rocher
et ce n’est pas donné à tout le monde
everything but your heart=tout sauf ton coeur
La nuit de l’hippogriffe IV
L’Imaginarium
l’hippogriffe regardait l’oasis cachée parmi les dunes
comme un dernier acacia qui se dévoile lentement dans la nuit
et il sentit jusque dans les plus petits recoins du temps
le silence du désert agrandissant
sous l’ œil implacable de l’éternité
l’océan du sable au repos
les véritables exilés moururent de fatigue
sauf le sphinx qui exhala, avide, le souffle du désert
parmi les vagues blanchies des rochers
l’hippogriffe s’approcha du guerrier
cet éternel étranger à lui-même
qui ne trouve jamais sa place
au fil de son exode sans but
autour d’une étoile lointaine
il n’est donné qu’un seul voyage au coeur de soi, murmura-t-il
s’envolant jusqu’aux mers célestes
un jour il s’émerveillera devant un lever de soleil
nu comme tous les autres
Compendiu despre grădini
pietrele acestea sunt pe măsura ţărmului plâns
ele doar par desprinse din proiecţia valului nu se identifică
doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor
nu sunt decît două ipostaze ale compasiunii
pumnul şi palma
două trupuri nefiresc atârnate de cer
dislocate printre madone prelungi a nisip
se vând amintirilor despre niciunde din nicăieri
şi parcă doar eu decolorez încet
în sensul invers acelor de ceasornic
un alt colţ de lume
despre care nu se mai ştie nimic
acestea sunt zilele ce ţi-au mai rămas
despre cum se nasc copii de zăpadă cu ochi albaştri spuneai
împărţind bucăţi de cărbune prin târguri
nici tu nu ai mai găsit grădina raiului
şi nici poarta
…cineva şi-a uitat cheile de fum înfipte prin mine
s-a făcut pe dinăuntru gri
mi-e frig
la vest de mine însămi
ploua în iunie
şi mă pândea din nou
senzaţia aceea stranie de libertate
din vârful cireşului
de undeva, de altunde,
archimboldo deschidea ferestre larg
sărutului umezit de cireşe
pe şevaletul memoriei
până când
umbrele se lichefiau tandru
în haine de duminică
pe străzile din Saint Germain
ploua şoptit în strană
iar păsările plecau hohotit
din sufletul meu descheiat
la vest de mine însămi…
ştii, doar dimineaţa
ştii, doar dimineaţa
marea coboară sturionii somnoroşi spre ţărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine şi nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher
turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n seminţe
doar dimineaţa
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte
ştii spre amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceaţă
flămânde mările ne strigă pe nume
– pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune –
…de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
ştii, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineaţă…
top secret
îi scriam pe colţul zilei doar abrevieri despre cealaltă parte din mine
Rouleau, B., Villages et faubourgs de l’ancien Paris: histoire d’un espace urbain, Paris, 1985
el decora noaptea într-o păpădie fără căsuţă poştală
n-avea cont în bancă, acţiuni la bursă, nici yacht
doar un măr de argint la marginea drumului
cu crengile ude şi poeme de buzunar
Nationale 7
route des vacances
qui traverse la Bourgogne et la Provence
aş fi contractat un Corallium rubrum
să mă tratez în arondismentul lui sentimental
ploua pînă la Fontaine Saint-Michel
şi-mi adunam aritmiile
risipite de fiecare dată prin Saint Germain
iubito
ai nevoie de-un oratoriu antigripal
vin sărbătorile
am pus toate gutuile la fereastră
blonde ca tine…
les oliviers sont bleus ma p’tite Lisette
Ariès, PH. et Duby, G., s. dir., Histoire de la vie privée, Paris, Seuil, 1985, 4 vol.
je t’aime moi non plus.
zidirea
mi-e sufletul deseori încăpere de sare
adăpostind sub foşnet oceanul
acolo sub grinzile cerului credinţa e tot ceea ce rămâne
eu am ridicat norii desculţi până la tine
doamne tu ai zidit ferestrele
Experiment în faţa oglinzii
dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective
în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori târzii
dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte
numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn
de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.
Marina Nicolaev.
