Ed Moloney este unul dintre cei mai valoroşi ziarişti irlandezi ai momentului, în anul 1999 fiind votat drept ziaristul irlandez al anului. De-a lungul carierei sale jurnalistice a fost corespondent în Ulster al celui mai prestigios ziar sud-irlandez, The Irish Times specializându-se în istoria, contextul, personajele războiului civil din regiune, cunoscut în limba engleză sub denumirea simplă, concisă dar destul de vagă de the Troubles. În momentul de faţă locuieşte în Statele Unite, la New-York. Ed Moloney este co-autorul biografiei Pasley (împreună cu Andy Pollak), axată asupra vieţii acestui personaj spumos, un fel de Vadim Tudor protestant dar, mai ales, a volumului A Secret History of the I.R.A. ajuns la a doua ediţie.
În anul 2008 Ed Moloney a revenit asupra personalităţii lui Paisley în volumul Paisley: From Demagogue to Democrat? Cea mai importantă carte scrisa de Ed Moloney este, fără îndoială, istoria secretă a Armatei Republicane Irlandeze care reprezintă nu numai o istorie minuţioasa a parcursului şi isprăvilor celei cunoscute sub acronimul IRA, dar şi descrierea ascensiunii liderului incontestabil al IRA şi al partidului care reprezintă IRA, (Sinn Fein), Gerry Adams. Un personaj emblematic pe care autorul nu ezită să-l compare de nenumărate ori cu iluştrii lui predecesori în clasica confruntare dintre irlandezi şi englezi care a dominat (şi) secolul trecut : Eamon de Valera şi Michael Collins. Se poate nota că exista şi numeroase diferenţe între Gerry Adams şi ultimii doi, fondatori ai statului irlandez : în mod ciudat nici un combatant al IRA nu l-a văzut pe Adams în plină acţiune militară, nu i-a fost alături în timpul confruntărilor, nu l-a văzut trăgând cu pistolul mitralieră sau concepând şi amplasând una din temutele bombe ale IRA. De aceea unii dintre vechii lideri ai IRA îl dispreţuiau, plecând de la considerentul că nu poţi fi un bun conducător dacă nu ştii să lupţi la propriu, după modelul lui Michael Collins sau Patrick Pearse. Însă aceşti critici îi desconsiderau talentul de tactician şi om politic care, de cele mai multe ori, dă rezultate mai însemnate decât simpla acţiune militară.
Complexitatea situaţiei din Irlanda de Nord nu poate fi concentrată într-o simplă recenzie însa putem trece rapid în revista situaţia din Ulster amintind că majoritatea (aproximativ 60%) populaţiei din Ulster se consideră ataşată de Marea Britanie (fiind numită loialistă sau unionista), fiind alcătuită din coloniştii englezi şi scoţieni, oprimând şi discriminând cu mult succes minoritatea catolică (aproximativ 40%), irlandezii autohtoni. Care, la începutul anilor 1970 nu au mai suportat situaţia iniţiind marşuri şi proteste civice şi paşnice la care autorităţile protestante care dominau establishmentul politic au răspuns cu o forţă disproporţionată. De aici spirala violenţei a continuat în ritm direct proporţional iar elementele radicale ale catolicilor au apelat la lupta armată reluând o veche tradiţie războinică. Violenţele au durat din 1971 până în 1998 când s-a semnat un tratat de pace. Armata Republicana Irlandeza a fost braţul armat al rezistenţei catolicilor din Ulster. Ampla lucrare a ziaristului Ed Moloney înfăţişează incredibila cantitatea de lucruri murdare care au avut loc în Ulster dar şi în Anglia (căci bombele IRA au devastat numeroase localuri omorând mulţi civili) sau Irlanda, inima civilizaţiei occidentale, timp de mai bine de trei decenii : răpiri, torturi camuflate sub sintagma interogatorii aprofundate, greve ale foamei, execuţii sumare ale trădătorilor IRA, atentate care nu s-au desfăşurat cum trebuia (bombe detonate aiurea sau bombe fabricate acasă care săreau în aer ucigându-i pe fabricanţii de ocazie), civili puşi la zid pentru că erau catolici sau protestanţi şi ciuruiţi cu gloanţe etc. Nu trebuie să cădem în capcana facilă de a crede că doar IRA a comis astfel de atrocităţi şi, mai mult, să credem că IRA nu a fost decât o grupare de criminali terorişti, cei răi, în timp ce forţele de ordine britanice sau grupările paramilitare protestante (UDA şi UVF) au întruchipat binele absolut şi progresul civilizaţiei paşnice.
Într-un astfel de război civil toate părţile au mâinile murdare de sânge nevinovat. Marea Britanie a încercat să folosească metoda internării fără proces a suspecţilor republicani încă din anul 1970, aceeaşi metoda pe care au folosit-o Statele Unite în cazul deţinuţilor islamişti din Guantanamo. Rezultatele au fost aceleaşi, nule, poate chiar mai severe în cazul Marii Britanii căci raziile şi reţinerile abuzive efectuate de către Armata Britanică, toate plecând de la informaţii deficitare au „unit catolicii din Irlanda de Nord împotriva statului cum nu se mai întâmplase niciodată din 1921. În acelaşi timp au murdărit numele Marii Britanii în exterior şi au condus la proteste din partea unor respectabili activişti pentru drepturile omului sau alţi intelectuali. Metodele speciale de interogare aplicate împotriva a 12 arestaţi au adus Marea Britanie pe agenda Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind acuzată de către Republica Irlanda de încălcarea drepturilor omului, fiind găsită vinovata .” De subliniat că nicicând alte două state ale Comunităţii Europene nu s-au aflat atât de aproape de un conflict armat deschis ca noile admise Marea Britanie şi Republica Irlanda căci în ianuarie 1972 paraşutiştii britanici au deschis focul asupra unor protestatari civili în oraşul Derry, ucigând 13 civili catolici. Ambasada britanică de la Dublin a fost incendiată.
Remarcăm asemănări cu conflictul din Liban din aceeaşi ani: implicarea mai multor tabere/ facţiuni atât în plan militar cât şi politic fapt ce face destul de dificilă înţelegerea conflictului. Dacă din punct de vedere politic, într-o democraţie chiar şi atât de strâmb construită cum era Irlanda de Nord era firească existenţa mai multor partide în schimb conflictul militar a fost caracterizat prin implicarea mai multor grupări: IRA Oficiala, de orientare marxistă, IRA Provizorie (care a susţinut efortul de război împotriva britanicilor luând faţa Oficialilor), grupările paramilitare protestante Ulster Volunteer Force şi Ulster Defence Association, la care se adăugau şi poliţia oficială a guvernului protestant de la Belfast, Royal Ulster Constabulary, şi, din 1971 Armata Britanică. Frontiera inter-irlandeză era păzita de către Armata Irlandeză iar Poliţia Irlandeză (Garda) a jucat un rol mai modest în a supraveghea I.R.A. căci depozitele de armament ale IRA se aflau în Republică. Dar cum se desfăşura conflictul ? O rememorare a unei singur zile poate fi benefică pentru generaţiile care nu au trăit în acea perioadă dar si pentru cei care au făcut-o căci pe atunci, ştim, prea bine BBC sau CNN nu se puteau urmări ca acum. E drept, am ales una dintre cele mai sângeroase zile ale războiului din Ulster. La 27 august 1979 lordul Mountbatten îşi petrecea liniştit una din plăcutele lui zile de vacanţă, navigând cu iahtul său în largul coastelor comitatului Donegal aflat în Republica Irlanda, unul din cele trei comitate ale regiunii istorice Ulster care fusese lăsat Dublinului de către Marea Britanie în timpul negocierilor din 1921. Coasta golfului Donegal între Sligo şi Bundoran este recunoscută pentru frumuseţea ei sălbatică, fapt ce îl atrăsese şi pe celebrul membru al Casei Regale britanice, ultimul vice-rege englez al Indiei. În ciuda repetatelor avertismente ale serviciilor secrete sud-irlandeze, lordul a continuat să-şi vadă de pescuit şi yahting. Staţiunea Budoran era des frecventată de cei din Irlanda de Nord şi mai ales de locuitorii oraşului naţionalist Derry. O bombă de cincizeci de kilograme a devastat ambarcaţiunea lordului omorându-l instantaneu atât pe Mountbatten cât şi întregul său anturaj format şi din doi adolescenţi (printre care şi un nepot de 14 ani). Media şi estabilshment-ul britanic abia începeau să digere enormitatea acţiunii când, spre seară o altă ştire a venit să afecteze suplimentar moralul britanicilor. Un convoi format din două camioane în care se aflau paraşutişti britanici se îndrepta către orăşelul ulsterian Newry când, trecând pe lângă o remorcă încărcată cu fân o bombă foarte puternică, telecomandată prin radio, a explodat producând panică şi ucigând pe loc şase soldaţi, lăsându-i pe ceilalţi panicaţi, sub influenţa şocului. La scurt timp rămăşiţele convoiului au fost ţinta tirurilor sniperilor IRA bine camuflaţi. Soldaţii rămaşi în viaţă s-au retras către ruinele unei cabane aflată în apropiere iar de acolo au radiotransmis semnale disperate de ajutor. După douăzeci şi cinci de minute un elicopter de transport de tip Wessex, ateriza în apropierea cabanei aducând întăriri soldaţi ai regimentului Queen’s Own Highlanders. Nici nu au apucat aceştia să se desfăşoare căci o altă bombă uriaşă, bine ascunsă sub tocul uşii cabanei a fost detonata, provocând moartea altor doisprezece militari şi rănirea altora. Printre morţi se afla şi ofiţerul comandant al regimentului, locotent-colonelul David Blair. Cifra victimelor Armatei Britanice a fost cea mai însemnată de la începutul conflictului din Nord reprezentând cea mai mare pierdere umană suferită de paraşutişti de la bătălia de la Arhem din 1944.
În mod paradoxal, chiar şi IRA Provizorie care se demarcase iniţial de marxismul radical al IRA Oficiale a adoptat către finalul anilor 1970 o retorică marxizantă care explică adeziunea la stânga eurosceptică a Partidului Sinn Fein de astăzi. Gerry Adams credea că protestanţii vor fi foarte entuziasmaţi în a se alătura catolicilor naţionalişti şi republicani în Republica Socialistă Irlandeză care ar fi încercat să combine sistemul occidental capitalist cu cel socialist sovietic. De exemplu se urmărea confiscarea marilor ferme, câte or mai fi fost ele în anii 1970 în Irlanda, pentru a se înfiinţa cooperative agricole iar terenul urma să fie naţionalizat, foştii proprietari şi fermieri urmând a deţine doar dreptul de folosinţă, fapt ce a provocat mirare şi nemulţumire în zonele rurale ale Irlandei unde IRA încă avea susţinători, zone dominate de micii fermieri. Ba mai mult, pentru aceasta ar fi trebuit îndeplinit un alt mic detaliu: sistemul politic liberal de la Dublin, foarte solid implantat în Republică să accepte de bună voie demantelarea sa, o pură absurditate. Nici protestanţii şi nici sistemul politic sud-irlandez nu au privit acele propuneri cu interes. În plus, sprijinul politic pentru Sinn Fein în toată această perioada în Sud a fost nesemnificativ din punct de vedere electoral. Însă membrii activi ai IRA aveau credinţe revoluţionare la modă identificându-se cu preluarea puterii de către kmerii roşii, cu eliberarea/cucerirea Saigonului de către trupele nord-vietnameze, alungarea sud-africanilor din Angola de către autohtonii cubanezi, şi se identificau cu Stânga din Europa. Mai mult, acest viraj către stânga a produs mai mult decât manifeste şi articole politice căci IRA se ocupa şi cu treburi mai murdare: derularea unei campanii de asasinate a unor oameni de afaceri englezi care activau in Ulster. Şeful statului major al IRA, Seamus Twomey a declarat pentru un post de televiziune francez : toţi industriaşii britanici reprezintă ţinte. Ei exploatează clasa muncitorească irlandeză şi oricine are legături cu imperialismul britanic este o ţintă sigură.” Gerry Adams scria într-unul din programele IRA „credem că actualul sistem al societăţii se bazează pe furtul clasei muncitoreşti şi că proprietatea capitalistă nu poate exista fără a jefui clasa muncitoare de aceea căutăm să abolim capitalismul şi să punem în loc un sistem al proprietăţii comune. Acest sistem democratic numit socialism, credem că va aduce mai multă putere clasei muncitoare. ” Treptat, odată cu evoluţia constituţională a Sinn Fein aceste aspiratii iluzorii au dispărut din programul politic al partidului republican.
Înfricoşătoare era spirala violenţei în Irlanda de Nord din 1969 până în anul 1998. Rutina sângeroasă a unei stări violente endemice. IRA arunca în aer o mină care ucidea trei poliţişti aparţinând RUC, miliţiile protestante răpeau la întâmplare un catolic, ucigându-l cu bestialitate pentru ca IRA să se răzbune la rândul ei împuşcând un alt civil, de data aceasta protestant. În mod evident, civilii picau ca muştele în lapte neavând nici un amestec în evenimentele respective ei fiind doar numere si pioni folosiţi într-un război al nervilor. De remarcat totuşi că în general IRA încerca să ducă un război doar împotriva administraţiei britanice folosind tehnicile atât de bine perfecţionate de ea ale războiului de guerillă urbană sau rurală căci multe din acţiunile IRA au fost organizate în mediul rural, nu numai la Belfast sau Derry în timp ce miliţiile protesante/loialiste ucideau la întâmplare pe cine apucau, mai degrabă civili catolici nevinovaţi decât voluntari ai IRA. Citind lanţul nesfârşit al violenţelor mărunte care afectau un teritoriu restrâns ( cu populaţia Olteniei sau a 3-4 judeţe din România) nu ne-am putut abţine să nu ne întrebăm cum au rezistat psihic acei oameni, cum şi-au putut continua viaţa banală, cu rutina ei eternă în mijlocul unui iad haotic, plin de sânge. Căci psihicul uman poate trece mai uşor peste un conflict armat de scurtă durată chiar dacă mai sângeros decât să fie înţepenit într-unul mocnind treizeci de ani.
Volumul se concentrează în mod deosebit asupra negocierilor de pace care au dus la sfârşitul sângerosului conflict care a dus la moartea a 3500 de oameni şi la rănirea altor zeci de mii. În mod natural, procesul de pace nu avea cum să se definitiveze rapid având în vedere complexitatea situaţiei din Ulster. Acesta a durat mai bine de un deceniu, începând din anul 1985 terminându-se în 1998. Interesantă şi inedită este relatarea implicării Bisericii Romano-Catolice în declanşarea şi susţinerea procesului de pace prin intermediul părintelui Alec Reid care a fost purtătorul mesajelor liderului republican Gerry Adams în momente când acesta era ocolit de toate părţile, ba mai mult, având şi interdicţia din partea guvernelor irlandez si britanic de a apărea la radio sau televizor. În mod cu totul surprinzător, Gerry Adams, preşedintele partidului Sinn Fein, cu vechi state în IRA a demarat ceea ce se pot numi proto-negocieri de pace înca din anul 1986 însă de-a lungul întregii perioade el a făcut-o fără cunoştiinţa Consiliului Armatei, instanţa supremă a IRA de aceea de multe ori partenerii lui de comunicaţii subterane nu înţelegeau de ce IRA îşi continua lupta armată. De-a lungul decenului au avut loc numeroase runde de comunicări prin canale neoficiale ale Ordinul Redemptorist, întâlniri ascunse, între diverşi actori politici, partile implicate in conflict, Sinn Fein, partidul moderat catolic SDLP condus de John Hume (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), care în acele momente reprezenta cel mai important partid politic naţionalist din Nord, succesivele guverne de la Dublin, actori politici protestanţi din Ulster, şi reprezentanţii guvernului de la Londra, cel care preluase administrarea efectivă a treburilor interne ale Ulsterului dupa 1972 toate conducând la semnarea Tratatului din Vinerea Sfântă din 1998.
De remarcat este şi calitatea deosebită a memoriei care caracterizează ţinuturile conflictuale căci violenţele continue determină păstrarea intactă a amintirilor dureroase care se împletesc treptat cu prezentul, devenind mărturii ale trecutului şi bastioane ale rezistenţei in prezent, puternice obstacole în vederea pacificării. Iar exemplele familiale erau cei mai bun agenţi de recrutare. În Irlanda memoria familială era deosebit de importanta pentru a transmite stindardul revoltei, altfel nu se explică determinarea unor tineri de 18, 25 sau 32 de ani de a-şi sacrifica viaţa. De exemplu, în comitatul rural Tyron din Ulster, ultimul bastion al rezistenţei catolice la penetraţia engleză naţionalistii locali ştiau care erau pământurile lor înainte de a fi confiscate de Coroana engleză în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care familii protestante au beneficiat în urma acestui rapt căci “amintirile la ţară dureaza mult” cum declara un membru marcant al IRA din Tyron. Conflictul din Ulster, cel puţin în faza sa violentă părea definitiv încheiat până în martie anul acesta când doi militari britanici au fost omorâţi în apropierea cazărmii din localitatea Massereene, fiind primii soldaţi britanici împuşcaţi din 1997. Atacul a fost revendicat de către gruparea disidentă The Real IRA care, alături de o altă facţiune desprinsă din IRA în anul 1986, Continuity IRA s-a opus derulării procesului de pace. De altfel, fracţionarea IRA cunoaşte o lungă poveste în istoria Irlandei, începând cu anul 1921 când semnarea Tratatului anglo-irlandez care prevedea printre altele şi decuparea celor şase comitate nord-irlandeze a condus nemijlocit la împărţirea mişcării republicane între cei care acceptau tratatul si cei care-l respingeau. În mod sugestive, IRA s-a divizat în anul 1997 tot în urma poziţiei faţă de ideea de pace şi compromis. Anumite elemente dure din mişcarea republicană irlandeză nu au acceptat niciodata vreun compromis politic vizând doar o soluţie aparent simplă şi radicală: plecarea definitivă a britanicilor (adică a oricărei urme a administraţiei de la Londra) şi unirea Ulsterului cu Republica Irlanda fără ca (încă) majoritatea protestantă şi loialistă să aibă vreun cuvânt de spus în această privinţă ( soluţie naivă căci dacă s-ar întâmpla astfel atunci protestanţii ar fi declanşat violenţele împotriva autorităţilor irlandeze). Din fericire se pare că cele două grupări disidente care au colaborat în trecut nu deţin o cantitate substanţială de armament şi explozibili, rezervele masive ale IRA fiind predate unui organism neutru special înfiinţat în cadrul procesului de pace. În plus, nici din punct de vedere numeric cele două organizaţii nu reprezintă o ameninţare serioasă la adresa stabilităţii instituţionale din Ulster. Dar ce poate fi mai specific Irlandei decât să-şi păstreze vie tradiţia militantismului paramilitar, subteran şi violent ?! Masivul volum este o contribuţie esenţială la cunoaşterea mecanismelor din interiorul uneia din cel mai puţin cunoscute organizaţii militare ale secolului trecut, autorul beneficiind de ample surse de informare confidenţiale, din interiorul IRA. Care fac lucrarea cu atât mai valoroasă căci există o mare diferenţă între a face istoria unei organizaţii secrete, clandestine având acces la surse interne şi cu totul alta să redactezi o istorie plecând de la surse externe. Republicanilor irlandezi li se potrivesc de minune versurile lui Yeats: „Out of Ireland we come/ Great hatred, little room/ Maimed us at the start/ I carry from my mother’s womb/ A fanatic heart.”
http://cdc77.blogspot.com