Am întâlnit recent un caz în munca mea de translator în sistemul judiciar din Anglia care merită relatat deoarece este relevant nu doar pentru acest sistem, ci pentru mentalitatea de aici.
Făceam translație la o curte de magistrați – echivalentul judecătoriilor din România – pentru trei inculpați, acuzați de răpire (detaliile cazului nu sunt importante și oricum deontologia profesională mă obligă la păstrarea confidențialității). Cum cei trei erau în stare de arest, i-am vizitat pe rând cu avocații lor în celule înainte ca ei să compară în fața magistratului.
Era după amiaza și acesta era ultimul caz, mai erau doar doi avocați în clădirea judecătoriei, unul îl reprezenta pe unul dintre clienți, al doilea pe ceilalți doi. În timpul interviului cu cel de-al treilea inculpat, a devenit clar că depoziția sa intra în contradicție cu cea a celui de-al doilea inculpat și el reprezentat de același avocat.
În momentul acela, avocatul a anunțat că nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. La ieșirea din celulă m-a întrebat dacă am înțeles de ce nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. “Deoarece a apărut un conflict de interese între cei doi inculpați apărați de același avocat, dat fiind potențialul de a depune mărturie unul împotriva celuilalt” i-am răspuns.
Ca atare, avocatul a propus instanței desemnarea unui nou avocat din oficiu pentru cel de-al treilea inculpat, iar judecătorul a acceptat amânând pentru acesta înfățișarea pentru a doua zi.
Reacția avocatului a fost una absolut normală într-o țară în care noțiunea de conflict de interese este înțeleasă în viața de zi cu zi. În România, o țară în care destui avocați își racolează clienții promițându-le verdicte pe care nu le pot obține, nu sunt sigur că așa ceva s-ar fi întâmplat.
De fapt, în România, conflictul de interese nu pare a fi conștientizat și îmi vine minte imediat exemplul cu agenții imobiliari care iau comision atât de la vânzător cât și de la cumpărător, deși cei doi au interese opuse – unul de a vinde cât mai scump, iar cel de-al doilea de a cumpăra cât mai ieftin, iar cei doi sunt reprezentați de același agent care în mod evident nu poate concilia cele două interese antagoniste.
Dar am avut un exemplu recent chiar cu o persoană care colaborează la revista ACUM, care mi-a trimis un articol despre o personalitate dintr-un oraș al României. Nu l-am publicat, dat fiind că era vorba de un material de interes local. Peste câteva zile aceeași persoană mă informează că ar dori să depună o cerere de angajare la instituția al cărei conducător era personalitatea din articolul propus.
Am fost foarte surprins că persoana respectivă nu a realizat conflictul de interese în care se afla, între calitatea sa de jurnalist și cea de solicitant de serviciu. Sunt perfect connvins de faptul că nu a făcut-o în mod intenționat, după cum sunt perfect conștient că sunt destui jurnaliști în România care își folosesc funcția pentru a-și promova interese proprii care adeseori contravin nu doar eticii profesionale, dar și intereselor publicației la care sunt angajați.
Însușirea unei mentalități democratice presupune între altele și conștientizarea noțiunii de conflict de interese și în România, ajunsă la sorocul brucanian de 20 de ani, e timpul că acest lucru să fie înțeles, mai ales de către cei care au menirea de a-i servi pe concetățenii lor în funcții publice.