Secolele care preced Renaşterea şi Reforma sunt percepute în linii generale ca un timp prin excelenţă al regilor şi prelaţilor, al cavalerilor care luptă pentru cruce, tron sau onoare, câştigând graţie meritelor personale recompense din partea suzeranilor, preţuirea contemporanilor şi imortalizarea faptelor de arme prin consemnarea în scrieri literare şi cronici. Eroii medievali au ieşit din limitele interesului istoricilor şi au inspirat operele autorilor de literatură şi film, dar în egală măsură şi mitologia naţională a modernităţii.. Consecinţa logică a unei asemenea percepţii este aceea că evenimentele la care aceştia din urmă au luat parte devin momente emblematice pentru trecutul comunităţii care îi asumă, victoriile lor prilejuiesc manifestări omagiale. Europa Centru-Orientală oferă numeroase exemple din acest punct de vedere, cu atât mai fascinante cu cât avem de-a face cu comunităţi etnice care s-au format în primele secole medievale şi au constituit structuri statale la câteva secole de la apariţia regatelor creştine apusene. Suveranii maghiari, polonezi şi cehi se înrudesc între ei sau încheie alianţe matrimoniale cu familii princiare germane, episcopi şi monahi de origine bavareză sau burgundă iau parte la întemeierea centrelor religioase locale, iar grupuri de ţărani şi meşteşugari saxoni şi renani întemeiază aşezări urbane şi rurale în acel Răsărit pe care învăţau să-l cunoască pe durata expediţiilor cruciate spre Locurile Sfinte. Contactele cu lumea germană nu au avut însă doar dimensiunea pacifistă a schimburilor culturale şi difuzării unor inovaţii tehnice. Nici credinţa comună, nici raporturile politice nu erau de natură să limiteze tensiunile de tot felul, într-un timp în care toleranţa nu devenise o valoare civică nici măcar pentru puţinii oameni instruiţi aflaţi în serviciul statelor şi ai bisericii. De cele mai multe ori, crucea era însoţită de sabie, iar ridicarea unei dinastii avea la bază forţa militară a celor pe care aceasta îi putea fideliza şi se realiza pe seama stăpânirilor vecine. Situaţia nu diferea în raport cu alte realităţi europene contemporane, în care disputele juridice între împărat şi papă alimentau reacţiile xenofobe ale italienilor faţă de germani, iar prezenţa franceză în sudul Italiei a rămas cunoscută mai ales prin celebrele vecernii siciliene. Pe platoul Boemiei, la Dunărea Mijlocie Şi în zona Mării Baltice, gradul de intensitate al tensiunilor era sporit de o dezvoltare mai redusă a instituţiilor şi de prezenţa potenţial ostilă a popoarelor stepei. Înţelegerea trecutului aşa cum a fost, conform postulatului unui celebru istoric german, ar avea numai de câştigat dintr-o abordare lipsită de prejudecăţi sau complexe de superioritate, care şi-ar propune să evite scepticismul excesiv faţă de expresiile solidarităţilor etnice medievale şi în egală măsură tentaţia de a plasa într-un trecut insuficient cunoscut provocări ale lumii moderne şi contemporane.
Un bun exemplu din acest punct de vedere este criza declanşată de stingerea dinastiei de Babenberg şi lupta pentru moştenirea domeniilor sale din Austria. La o primă analiză, faptul se înscrie în logica frecventelor certuri medievale pentru patrimoniu, care îi opun pe principi unii altora sau pe aceştia unora din vasali. Protagoniştii evenimentelor au căutat dealtfel să-şi pledeze cauza apelând la argumente juridice medievale, precum invocarea unor înrudiri cu Babenbergii, la arbitrajul categoriilor sociale privilegiate sau al papalităţii. Pe de altă parte, conflictul a implicat într-un fel sau altul toate naţiunile din regiune, fie urmărind obiective proprii,, fie în virtutea alianţei cu una din părţi sau a ostilităţii faţă de alta. Prelungirea disputei şi frecvenţa ciocnirilor pe câmpul de luptă a însemnat implicarea unor mase mari de oameni, uniţi prin loialitatea faţă de propriul suveran, luptând sub drapelul şi deviza acestuia şi ajungând să identifice în adversari pe duşmanii de totdeauna ai ţării lor. Din perspectiva mărturiilor scrise pe care succesiunea austriacă le-a generat, constând în corespondenţa suveranilor cu Sfântul Scaun sau însemnările cronicarilor vremii, acestea fac apel la argumente aproape insolite pentru Evul de Mijloc, precum interesul de stat, mândria şi libertatea naţională. Chiar evenimentul care a dus la declanşarea crizei, moartea ducelui Frederic al III-lea Certăreţul, a fost o consecinţă a vechii inamiciţii dintre maghiari şi vecinii lor apuseni. Ducele Austriei a căzut în lupta de la Leitha (1246), la capătul campaniei ungare de pedepsire a trădării Babenbergilor, care profitaseră de invazia mongolă pentru a ocupa unele posesiuni ale regatului Sfântului Ştefan. Suntem în epoca primelor definiri ale Ungariei ca frontieră a creştinătăţii şi a apelurilor la sprijin din partea creştinătăţii apusene. Propaganda regală a acreditat în aceste împrejurări tema cetăţii asediate, a singurătăţii Ungariei, ameninţată de mongolii păgâni şi de ingratitudinea fraţilor creştini. Postura de bastion al creştinătăţii nu a ajutat iniţial Ungaria să-şi asigure stăpânirea ducatului Austriei, parte a Imperiului, chiar dacă lipsa unui împărat legitim lăsase lumea germană pradă anarhiei şi abuzurilor de tot felul. Anii 1247-1253 au coincis cu încercări repetate de a găsi moştenitori legitimi între rudele germane ale Babenbergilor, rămase fără rezultat pe termen lung. Momentul de turnură în cea de-a doua fază a crizei este dat de implicarea regatului Boemiei, dinastia căruia putând invoca la rândul său o oarecare înrudire cu ducii Austriei. Vechiul ducat al Boemiei cunoscuse o dezvoltare economică remarcabilă graţie valorificării resurselor sale minerale şi a edificăriilor urbane, iar sub aspect politic, abilitatea ducilor din dinastia Przemisl a asigurat o relativă centralizare politică şi recunoaşterea Boemiei ca regat din partea împăratului şi papei. Apogeul acestei dezvoltări l-a reprezentat domnia regelui Przemisl Ottokar al II-lea (1253-1278), regele de fier, aşa cum a rămas în amintirea contemporanilor, cel care s-a implicat activ în luptele din Imperiu şi în susţinerea eforturilor de convertire a slavilor din Prusia. Alianţa suveranului ceh era căutată de margrafii Saxoniei şi Brandenburgului, iar papa îl considera un campion al cruciadei şi protectorul bisericii creştine ameninţate de infideli. De pe o astfel de poziţie, implicarea sa în reglementarea situaţiei din Austria era aproape o necesitate. Moartea neaşteptată a tatălui său în 1253 a împiedicat izbucnirea ostilităţilor cu Ungaria regelui Bela al IV-lea (1235-1270), cele două părţi încheind tratatul de la Presburg, graţie medierii papale. Înţelegerea lăsa Austria Superioară şi Inferioară în stăpânirea regelui ceh, iar Stiria devenea ducat autonom şi era încredinţată ducelui Ştefan, moştenitorul Coroanei Ungariei. Compromisul nu a fost unul de durată, anturajul maghiar al ducelui nea nemulţumit nobilimea locală care organizează o serie de revolte, susţinute din Boemia, care vor sfârşi prin a-l îndepărta pe ducele Ştefan din posesiunile sale. Astfel s-a ajuns la confruntarea dintre cele două regate central-europene, relevantă nu doar prin consecinţele sale militare, ci mai ales prin efectele asupra raporturilor dintre cehi şi maghiari în următoarele două secole. Cele două tabere au mobilizat toate forţele de care puteau dispune, vasali sau aliaţi conjuncturali. Regele Ottokar a apelat la partizanii săi din ducatele poloneze, unde se manifesta o facţiune procehă ce dorea unirea celor două ţări sub domnia aceluiaşi suveran, dar şi la partenerii săi din Imperiu. Bela al IV-lea a beneficiat de aportul militar al auxiliarilor cumani, care îşi câştigaseră o reputaţie funestă în lumea creştină datorită raidurilor din Austria şi Moravia, precum şi de cel al vasalilor săi din sudul şi estul regatului. Victoria obţinută de cehi la Kreussenbrun în 1260 a fost prezentată de învingători şi percepută de opinia publică şi politică aproape ca un succes cruciat, o victorie a apărătorilor ordinii legitime împotriva unor seminţii puţin barbare, considerate o ameninţare pentru creştinătate. Relatările lui Thomas Tuscus despre participarea la luptă a brutenilor şi despre conflictul lor cu blachii reprezintă, dincolo de discuţiile istoriografice despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti la est de Carpaţi, posibilă dealtfel, expresia unei slabe cunoaşteri a realităţilor etnice din regiune, chiar în mediile clericale, mai familiarizate cu realităţile unei lumi ce se cerea a fi adusă în familia creştină. Propaganda cehă a folosit în beneficiul propriu spaimele pe care amintirea invaziei călăreţilor mongoli le activau în Europa. În anii imediat următori izbânzii de la Kreussenbrun, prelaţi de talia episcopului Bruno de Olomouc atrag atenţia în epistole adresate papei asupra pericolului ca Ungaria să fie pierdută pentru creştinătate, datorită influenţei cumanilor păgâni şi alianţelor cu rutenii şi bulgarii ortodocşi. De partea sa Ungaria a resimţit înfrângerea ca pe un dezastru al politicii regelui, supus contestaţiilor chiar în rândul propriei familii. Scena politică ungară este dominată de revoltele ducelui Ştefan, iar la nivelul discursului, de reafirmarea fidelităţii regatului faţă de biserica catolică şi. Faptul a avut şi consecinţe asupra relaţiilor interconfesionale din regat, în sensul creşterii presiunilor asupra cumanilor convertiţi formal, dar şi asupra comunităţilor ortodoxe, expuse riscurilor deposedării de bunuri şi privilegii. Chiar dacă ciocnirile dintre cehi şi maghiari au continuat sporadic în anii următori, acestea nu au pus în cauză controlul primilor asupra Austriei. Aflat la apogeul puterii, acesta din urmă a devenit arbitrul situaţiei din Imperiu, iar de la un moment dat, unul din aspiranţii la coroana imperială. Noile sale ambiţii în aduceau însă în conflict cu principii teritoriali, ostili unei autorităţi centrale puternice, în măsură eventual să le pună în cauză privilegiile şi imunităţile. Istoriografia a insistat mai ales asupra acestui tip de calcule, probabile dealtfel într-o vreme în care cavalerismul era cenzurat în tot mai mare măsură de interese pragmatice. Din perspectiva raporturilor tradiţionale între naţiunile europene, pretenţiile regelui de la Praga însemnau răsturnarea unei anumite ierarhii între popoarele din regiune, considerate ca fiind legitimată de tradiţie. Scrierile contemporane fac apel tocmai la acest tip de argumentaţie în respingerea candidaturii cehe la tronul lui Carol cel Mare. Juristul Eike von Horzeg, autorul unei culegeri de legi saxone, menţiona că regele ceh nu are dreptul să fie ales împărat, deoarece acest privilegiu este rezervat exclusiv germanilor. Chestiunea dreptului naţiunilor şi regilor la demnitatea imperială era un subiect în dezbatere în cercurile oamenilor legii. La extremitatea apuseană a Europei, Vicentius Hispanus pleda cauza suveranului său în lupta pentru alegerea imperială, invocând meritele spaniarzilor în apărarea credinţei împotriva maurilor.
Nu putem estima cu exactitate impactul pe care ambiţiile imperiale ale lui Przemisl Ottokar al II-lea le-au avut în spaţiul german, dar îndepărtarea sa din Austria a devenit o prioritate pe agenda noului împărat Rudolf de Habsburg. Angajat în recuperarea domeniilor imperiale acesta l-a citat pe regele Boemiei, în teorie vasal al împăratului, în faţa forurilor juridice ale Imperiului, acţionând în acelaşi timp în direcţia distrugerii sistemului său de alianţe. Refuzul de a se supune chemării imperiale şi confiscarea domeniilor austriece au preliminat noul război, în care Boemia a trebuit să înfrunte forţele germane pe care abilitatea lui Rudolf de Habsburg şi teama faţă de noul factor de putere din centrul Europei reuşiseră să le coalizeze. Papalitatea a susţinut cauza împăratului, fiind interesată de restabilirea ordinii legale în lumea germană devastată de două decenii de războaie civile, iar Ungaria s-a raliat aceleiaşi tabere, dorind să răzbune vechea înfrângere din 1260. Sub această presiune, regalitatea cehă încearcă activarea solidarităţii slave, îndreptată împotriva inamicului german. Obiectul apelurilor la lupta comună sunt polonezii, către care se îndreaptă manifestul redactat la Praga de italianul Henric de Isernia, familiarizat cu expresiile livreşti ale urii faţă de teutoni. Documentul prezintă Boemia ca pe un bastion de apărare a libertăţii polonezilor, iar o eventuală înfrângere a regelui său ar lăsa naţiunea polonă la discreţia lăcomiei şi violenţei germanilor. Invocarea libertăţilor poloneze cunoştea o primă expresie coerentă, la patru secole înainte de scrisorile lui Jean-Jaques Rousseau. În plan intern se manifestă o schimbare a titudinii puterii centrale faţă de privilegiile coloniştilor germani, încurajaţi până atunci să se stabilească în Boemia, iar clericii cehi pretind explicit protecţia monarhului şi a familiei sale împotriva abuzurilor prelaţilor germani. Nu se poate aprecia totuşi că lupta de la Durnkrut, din iulie 1278, a fost în primul rând o înfruntare între germani şi slavi. De partea împăratului se aflau şi nobili cehi precum Zavis de Falkenstein, ostil consolidării puterii regale. Totuşi, o anumită identificare între puterea politică, originea supuşilor şi privilegiile unor categorii sociale începe să se manifeste. Înfrângerea şi moartea pe câmpul de luptă a marelui rege ceh, urmată de guvernarea lui Otto de Brandenburg, determină nemulţumirea nobililor cehi, iar foştii rebeli din 1278 se vor afla în fruntea acestei opoziţii. Din perspectiva germană, victoria asupra cehilor a însemnat nu doar recuperarea unor teritorii, ci mai ales reafirmarea poziţiei tradiţionale în raport cu naţiunile vecine. Manifestări de solidaritate etnică se manifestă şi în rândurile învingătorilor, mai ales prin blamarea celor care preferă să folosească cuvinte cehe sau a vienezilor care i-au rămas loiali lui Ottokar al II-lea.
Seria de tratative diplomatice, dispute juridice şi mari bătălii care au marcat trecerea Austriei sub stăpânirea dinastiei de Habsburg are semnificaţii diferite pentru naţiunile implicate şi generează interpretări contradictorii. Înafara urmărilor politice, lupta dusă pentru Austria subliniază o serie de constante ale evoluţiei comunităţilor etnice din Europa Centru-Orientală şi a instituţiilor statale create de acestea: o anume cenzură a puterii suverane în relaţie cu elita socială privilegiată şi cu instituţiile reprezentative ale acesteia,, tentaţia unor proiecte statale integraţioniste, minate de revirimentul forţelor de solidarizare etnice sau regionale.