ACUM.TV

„Casa Poporului” văzută de pe „Jambelize” – simboluri ale unei capitale decrepite

Din Bucureşti se dă ora exactă, acolo se află ministerele, Guvernul şi Preşedinţia, or într-o ţară încă puternic centralizată asta înseamnă mult… foarte mult…nepermis de mult. Dacă Bucureştiul paralizează, paralizia se transmite în tot sistemul nervos central, dacă Bucureştiul are febră, automat România intră în carantină, dacă Bucureştiul plimbă la nesfârşit hârtii între ministere, atunci agricultura e compromisă, învăţământul e compromis şi toată România aşteaptă hârtia cu evlavie şi emoţie. Uneori, ea vine în timp util… Alteori, nu… În Bucureşti se află jurnaliştii adevăraţi, formatorii de opinie, analiştii politici… Ei ştiu cu toţii ce se mai întâmplă prin Vaslui, ce e cu mafia de la Cluj sau cine mai e baron local prin Constanţa… În Bucureşti, până şi iarba creşte mai verde şi mai frumoasă, până şi Dumnezeu cred că îşi are ambasada tot pe undeva prin Bucureşti.

Cine mai citeşte despre Imperiul Otoman (cazul nu este unul particular, dar l-am invocat fiind vorba despre familiarul Orient), nu poate scăpa de ideea că Bucureştiul secolului XXI este un Constantinopol al secolului XVII. E Înalta Poartă or, la Înalta Poartă aproape totul se vinde şi se cumpără într-un ritm ameţitor. De la firmane de mazilire până la diverse indulgenţe acordate de mai-marii zilei. In romanul său, „Periplul lui Baldassare”, Amin Maalouf descrie în câteva pagini reuşite corupţia din capitala Imperiului Otoman de atunci. Cu cât te apropii de centru, cu atât sumele de bani oferite drept mită sunt mai mari. Acesta e Orientul…

Singurul lucru pe care îl putem face este să delegăm competenţele. Să despovărăm Bucureştiul venal, obosit, rutinat şi senil câteodată, să-l lăsăm să se ocupe de el însuşi, să nu-l mai obligăm să lucreze pentru o întreagă ţară cu aparatul lui birocratic excesiv şi redundant. Vor spune unii că însăşi această idee e un atentat la unitatea statului român. Probabil că acesta este şi argumentul forte al clasei noastre politice. Când constaţi dintr-o dată că puterea ta ar putea începe să pălească, trebuie să reacţionezi. Cum? Invocând jertfele înaintaşilor pentru realizarea idealului de unitate. Ce are însă a face una cu alta? Nu mă va putea convinge cineva că Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul au luptat vreodată cu gândul ca într-un viitor îndepărtat capitala ţării să acumuleze atâta forţă decizională încât să aibă capacitatea, prin simpla întârziere a unei hârtii sau prin indolenţa vreunui conţopist, să blocheze procese în derulare în celălalt colţ de ţară.

Practic, cu cât centrii de putere sunt mai restrânşi ca arie geografică, cu atât corupţia e mai mare. Sursa puterii este şi cea care poate fi coruptă constant şi eficient. Câtă vreme totul depinde de un grup restrâns de indivizi, câtă vreme puterea discreţionară este adunată în zidurile unei aceleiaşi clădiri (fie că ea este un simplu minister sau chiar sediul Guvernului), câtă vreme capitala acestei ţări îşi exhibă prin toţi porii, prin instituţiile şi conţopiştii ei complexele de superioritate, e greu de crezut că România se va putea dezvolta într-un ritm satisfăcător.

Vorbeam deunăzi cu un prieten care se ocupă de organizarea unei sesiuni ştiinţifice a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. La conferinţă era invitată şi o indiancă. Pentru că e nevoie de viză pentru România, s-au făcut din timp diligenţele necesare. Numai că – ghinion – un act s-a rătăcit prin Bucureşti şi nimeni nu se arată dornic să-l recupereze. Tot în seria de întâmplări kafkiene, Ministerul Sănătăţii a hotărât să treacă toate cabinetele medicale şcolare sub directa oblăduire a primăriilor. Numai că nu s-au asigurat şi fondurile salariale. Rezultatul? Unii primari au refuzat preluarea medicilor (este şi cazul celui de la Alba Iulia), iar medicii rămân – evident, doar până la soluţionarea amiabilă a problemei – fără salarii. Despre învăţământ, ce să mai vorbim. Inspectoratele şcolare sunt politizate şi puternic centralizate, ordinele de ministru (şi aici nu e vorba doar de educaţie) curg într-o veselie, se bat cap în cap, se rectifică, sunt inaplicabile… şi toate astea doar pentru că cineva se încăpăţâneze să lase Bucureştiului mult mai multe decizii decât poate duce.

Nu ştiu cu exactitate cât anume din criza actuală se datorează acestui mod greoi de a funcţiona, nu ştiu dacă ieşirea din criză cu o vizibilă întârziere faţă de chiar vecinii noştri imediaţi este condiţionată şi de metastazele acestui centralism păcătos, ştiu însă cu siguranţă că oricine are ochi de văzut şi urechi de sesizat înţelege rapid că… „ceva e putred în Danemarca”. Şi atunci, de ce nimeni nu se face nimic? Pentru că e mai uşor să minţi, să furi, să fii ipocrit atunci când eşti departe de cei asupra cărora se exercită minciuna, furtul şi ipocrizia ta. Nu din punct de vedere moral, ci pragmatic. Minţi, eşti ales şi te retragi imediat în turnul de fildeş. Românul, ocupat cu altceva, uită cum arăţi şi ce ai promis. Bucureştiul devine în aceste cazuri un soi de azil de lux, un fel de exil al politicianului care, la adăpost, îşi cultivă uitarea voluntară şi selectivă.

Situaţia a durat atât de multă vreme încât ea a lăsat urme în mentalul multor bucureşteni. Non-bucureştenii devin „provinciali”, uneori întreg restul ţării se transformă într-un soi de anexă a capitalei. Nimic nou… România însăşi funcţionează şi azi după o paradigmă devenită tradiţională. Autocraţie, avantajarea indivizilor în dauna instituţiilor pe care ei doar le reprezintă şi paternalismul. Doar că Divanul de altădată, locul unde se urzeau intrigi, se făceau promovări şi se distrugeau destine, are astăzi alt nume.

Cine nu doreşte să ofere îmbătrânitului Bucureşti liniştea de a nu mai decide pentru alţii, confortul de a se ocupa mai mult de sine însuşi?

Acest articol a fost publicat duminică, 30 august 2009 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.