Destinul spaţiilor-frontieră şi al oamenilor care le-au locuit au captat capacitatea speculativă a reflecţiei intelectuale şi interesele pragmatice ale factorilor de putere, încă de la primele consemnări livreşti ale faptelor trecutului. Însuşi părintele prezumat al istoriei, Herodot din Halicarnas, aparţinea unui astfel de spaţiu de interferenţă, lumea polisurilor greceşti din Asia Mică, integrată politic în Imperiul Persan şi implicată în active schimburi economice şi culturale cu lumea greacă de dincolo de Helespont. Fapt cu valoare premonitorie pentru biografiile individuale şi colective ale protagoniştilor, tangenţele dintre etnii şi civilizaţii au generat mai curând confruntarea decât cunoaşterea, iar unul din resorturile esenţiale ale identităţii a fost raportarea depreciativă la alteritate.
Fenomenul a rămas o constantă a istoriei, indiferent dacă avem în vedere antinomia dintre greci şi barbari, dintre orbis romanus şi barbaricum, dintre catolici, eretici sau schismatici, creştini şi infideli, popoare civilizate şi cele înapoiate. Ecourile unor astfel de stereotipii nu s-au stins cu totul nici în atmosfera postmodernă, în care dominaţia paradigmelor democratice şi multiculturale are de făcut faţă unor provocări pe care optimismul celor care au fost martori ai prăbuşirii Cortinei de Fier şi ai relansării proiectului european le-au subestimat. În acest fascinant şi periculos mix de realităţi, mituri şi simboluri, munca istoricului a secondat acţiunea puterii politice şi s-a circumscris obiectivelor de pe agenda economică, iar încercarea de a decripta mesajele transmise într-o epocă sau alta a dat naştere unor demersuri culturale de-sine-stătătoare, precum istoria mentalităţilor sau geografiile simbolice.
În directă relaţie cu ideea de Europa ca realitate civilizaţională, a rămas în dezbatere problema limitelor sale teritoriale, în special a frontierelor sale sudice şi estice. Aceste interogaţii au alimentat o bogată producţie livrescă în ultimele două secole, subsumate reflecţiei mai generale despre tradiţie, modernizare şi identitate, cu implicarea activă a exponenţilor naţiunilor a căror capacitate de asimilare a normelor occidentale de civilizaţie este pusă în cauză. Din acest punct de vedere, prezentul şi perspectivele Ucrainei merită un plus de atenţie, chiar în contexte nonelectorale şi în absenţa unor episoade ale disputelor patrimoniale în familia slavă care privează Europa de aportul caloric siberian.
Mărginită de statele recent aderate la Uniunea Europeană, Rusia în curs de reconstrucţie şi Marea Neagră cu reverberaţiile lumii orientale, ţara celor mai apuseni dintre slavii de est certifică mai curând validitatea teoriei lui Samuel Huntington cu privire la identitatea sfâşiată decât proiecţia unui pol de putere de la Atlantic la Vladivostok. Publicul occidental s-a familiarizat cu motivul Poloniei martire, victimă a meschinelor calcule ale marilor puteri, dar vecinii estici ai acesteia au beneficiat în mai multe rânduri de aceleaşi tratamente.Drama ucraineană nu se circumscrie unei confruntări ireductibile între prooccidentali şi filoruşi, grefate pe falia dintre vestul agrar şi naţionalist şi estul industrial şi rusificat, oricât ar corespunde o atare imagine simplificărilor maniheiste cu care operează Media.
Revoluţiile şi conspiraţiile, conducătorii mesianici şi solidarităţile de clan nu sunt realităţi născute din dezintegrarea Uniunii Sovietice, deşi chiar şi acest din urmă episod şi-a avut rolul său în acutizarea unor tensiuni. Originile lor pot fi identificate încă din timpuri în care Ucraina şi ucrainenii nu intraseră sub aceste denominaţii în conştiinţa publică şi în care unitatea popoarelor slave, cheia de boltă a logicii panslaviste, era o realitate demonstrată de studiile lingvistice comparative. Naţiunile slave răsăritene sunt produse ale marilor migraţii de la începutul Evului Mediu, iar zonele fertile din bazinul Niprului au reprezentat baza de putere pentru prima structură politică a acestora Rusia Kieveană.
Dincolo de mitul asasinatului ritualic săvârşit de Oleg, analizat în detaliu de Helene Carrere d’Encausse, sau de teoria originii scandinave a elitei politice ruse, statul kievean este produsul unei Europe în expansiune, a relansării schimburilor economice între bizantini şi varegi. Kievul şi Novgorodul devin centre intermediare ale comerţului pontic şi baltic, iar marii cnezi sunt profund implicaţi în raporturile de putere de pe continent. Iaroslav cel Înţelept şi Vladimir Monomah încheie alianţe matrimoniale cu regii Franţei şi cu împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, iar fiicele lor aduc la curţile apusene elemente ale protocolului bizantin. Convertirea la creştinismul de rit grec nu a impietat asupra dialogului cu papalitatea, al cărui arbitraj este solicitat de unii cnezi antrenaţi în dispute succesorale. De acest timp al începuturilor sunt legate o serie de mituri fundamentale pentru identitatea ruşilor, precum mănăstirea Pecerskaia Lavra, Sfinţii Boris şi Gleb şi mai ales luptele cu duşmanii creştini sau păgâni. Caracterul confederativ specific primelor state slave a favorizat afirmarea unor centre de putere în nord-est sau vest, intrate de la un moment dat în lupta pentru supremaţie cu Kievul, primatul acestuia fiind asigurat de calitatea sa de sediu metropolitan. Invazia mongolă, ultima ameninţare majoră venită din lumea stepelor, a pus însă capăt existenţei acestui insolit amestec de fragilitate şi grandoare care a fost statul kievean. Capitala sa nu şi-a mai recâştigat niciodată rolul de centru politic al lumii ruse, iar protecţia Marelui Han şi afluxul demografic au preliminat ascensiunea cnezatelor din teritoriul care se va numi ulterior Velikorossia.
Şocul impactului mongol a succedat radicalizarea conflictului dintre ortodocşi şi catolici, cu urmări şi la frontierele nordice ale Rusiei, unde Novgorodul şi Pskovul au avut de înfruntat forţele armate ale cruciaţilor germani şi interesele comercianţilor Hansei. Iniţiativa politică în vest este preluată de cnezii de Halici-Volhinia, care oscilează între tentaţia reconcilierii cu lumea catolică pe o platformă antimongolă şi păstrarea unei tradiţii ortodoxe şi a autonomiei instituţionale, care mai aminteau de măreţia trecutului. Volatilitatea politică din regiune a inspirat o serie de iniţiative de încorporare a unor teritorii ruse apusene în regatele vecine, prin forţa armelor sau prin intermediul căsătoriilor dinastice, dar fără consecinţe durabile. Pe acest fond, are loc o relativă detaşare a rutenilor în ansamblul lumii ruse, fapt evidenţiat de diferenţierile semantice prezente în documentele vremii. Implicarea acestora într-un nou proiect politic s-a datorat încorporării lor progresive în Marele Ducat al Lituaniei, forţa care avea să dispute Moscovei poziţia de centru al unificării cnezatelor ruseşti, iar stăpânirea ducilor de la Vilnius a părut boierilor ruteni mai acceptabilă decât cea a tătarilor sau a supuşilor moscoviţi ai acestora. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, moscoviţii şi rutenii sunt încadraţi în structuri statale rivale, dar afinităţile confesionale generează căutarea unor căi de integrare.
Formarea Uniunii Polono-Lituaniene a complicat situaţia, zonele care compun în prezent Ucraina şi Belarus fiind guvernate nominal de un suveran catolic, asistat de un establishment social-politic perceput ca ostil. Loialitatea elitei locale a putut fi obţinută graţie emiterii unor documente privilegiale care le garantau liberul exerciţiu al credinţei ortodoxe şi menţinerea imunităţilor administrative. Încadrarea rutenilor în commonwealthul polono-lituanian a preliminat o a doua racordare a regiunii la dinamica europeană, fără a anula afinităţile cu ansamblul lumii ruse. Locuitorii ortodocşi ai regatelor apostolice din est, rutenii şi românii, fac obiectul interesului Sfântului Scaun, preocupat de restaurarea unităţii creştine ca premisă a cruciadei târzii. Dacă ambiţiosul proiect al unirii religioase de la Florenţa nu s-a concretizat datorită opoziţiei concertate a factorilor de putere locali, catolici şi ortodocşi şi a implicării episodice a puterii de stat, conceptele pe care le-a pus în circulaţie au servit drept incubator al iniţiativelor similare un secol şi jumătate mai târziu, de această dată circumscrise cadrului regional ucrainean şi belarus. Respingerea unirii florentine de către Marele Cneaz şi ierarhia ecleziastică moscovită a amplificat în durată lungă dimensiunile faliei dintre spaţiul politic şi cultural de expresie rusă.
De acum, identitatea moscovită şi mai târziu cea velico-rusă se va fundamenta pe discursul antiuniat, pe afirmarea purităţii şi adevărului credinţei ruse, a cărei expresie politică va deveni loialitatea faţă de Marele Cneaz, succesorul autocraţilor bizantini şi implicit al împăraţilor romani. Elaborarea acestui discurs este un proces de durată, recognoscibil la nivelul cronisticii ruse şi al simbolisticii puterii. El coincide cu conturarea unei alte identităţi etnice şi confesionale, aşa-numita gens sau natio Ruthenica, care amalgamează fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, ajunsă la slavi prin predicile Sfântului Apostol Andrei,şi loialitatea faţă de libertăţile tradiţionale ale Kievului şi loialitatea faţă de suveranii Iageloni. Esenţială în promovarea acestor valori a fost translaţia pe care cnezatele din Rusia Roşie au realizat-o odată cu Uniunea de la Lublin, prin, când acestea devin posesiuni ale Coroanei Poloniei. Istoricii polonezi au insistat asupra toleranţei şi respectului pentru diversitatea etnică şi de credinţă care a guvernat raporturile social-politice din Polonia medievală, în contrast cu convulsiile din Apusul divizat de războaiele religioase. Imaginea corespunde doar în parte adevărului istoric, în sensul că instituţiile centrale ale statului şi ale bisericii catolice nu au dispus de capacităţile necesare promovării unei politici de centralizare sau asimilare a străinilor.
Ascensiunea la demnităţile publice care tenta elita socială a rutenilor, contactele cotidiene cu omologii lor polonezi şi mai ales atracţia exercitată de paradigmele culturii renascentiste şi de libertăţile şleahtei erau tot atâţia factori favorizanţi pentru asimilare. Polonizarea a avut efecte mai profunde în Galiţia, unde au putut fi documentate şi colonizări de populaţie alogenă, mai ales în zonele urbane. Integrarea aproape obiectivă a elitei în cadrele societăţii poloneze a coincis cu o epocă de relativă prosperitate, marcată de dezvoltarea centrelor comerciale şi revalorificarea unor zone din vechiul noman’s land al stepelor nord-pontice. Dezvoltarea economică a alimentat şi ea clivajul social dintre suprastructură şi majoritatea pauperă, perpetuând mentalităţi rurale şi o fidelitate indestructibilă faţă de riturile bisericii ruse. Circumstanţele politice şi militare de la finele secolului al XVI-lea au favorizat individualizarea în cadrul acestei majorităţi a unor categorii intermediare, susceptibile de a lua locul vechilor elite cneziale, comunităţile de comercianţi şi artizani ortodocşi, structurate în paradigmele protestantismului polonez, şi mai ales cazacii zaporojeni. Formarea acestei comunităţi, amestec de insurgenţă populară şi brigandaj, de rudimente democratice şi solidarităţi militare, s-a aflat la originea unei noi crize în istoria Ucrainei, cu acelaşi amestec de grandoare şi decădere.
Revolta condusă de Bohdan Hmielniţki, începută ca un nou episod al conflictelor dintre cazaci şi autorităţile regale de frontieră, a escaladat la nivelul unui război civil, catalizând tensiunile sociale şi confesionale. Sub steagurile hatmanului zaporojan s-au raliat categoriile servile victime ale noilor relaţii economice, clerici ostili unirii de la Brest, mici nobili ruinaţi. Succesul insurgenţei căzăceşti, lipsită de obiective politice şi sociale coerente şi apelând rând pe rând la inamicii tradiţionali ai statului, relevă în ultimă instanţă vulnerabilităţile construcţiei politice polono-lituaniene, intrată de acum în epoca imortalizată în plan literar de romanele lui Henryk Senkiewicz. Din perspectiva ucraineană, succesiunea evenimentelor relevă deficienţele funcţionale ale propriului model societal edificat pe durata a două secole. În seria victimelor violenţelor populare se regăsesc nu doar exponenţi ai şleahtei poloneze şi ai clerului catolic, dar şi populaţia târgurilor, în mare parte de origine evreiască sau armeană, împreună cu elementele moderate ale căzăcimii, susceptibile de afinităţi polonofile. Marele beneficiar al noii situaţii politice a fost Moscova dinastiei Romanov, care a ştiut să profite de incoerenţa conduitei politice a noii puteri de la Pragurile Niprului prin activarea solidarităţii ortodoxe. Tratatul de la Pereiaslav din ianuarie 1654, care proclama unirea Ucrainei cu Rusia, sub forma unui parteneriat garantat de suveranul comun însemna reunificarea pământurilor ruseşti, dar nu în succesiunea tradiţiei cosmopolite şi confederative a Kievului, ci în tiparele autocraţiei afirmate după Vremurile Tulburi. Stăpânirea rusă a devenit repede mai greu de tolerat pentru atamanii obişnuiţi cu democraţia nobiliară a Poloniei sarmatiste, iar conflictele între diversele facţiuni au transformat Ucraina în teatrul unor războaie endemice vreme de patru decenii. Eroii baladelor populare precum Ivan Bohun sau Ivan Sirko schimbă frecvent tabăra, luptând când de partea Poloniei, când alături de voievozii moscoviţi, iar oameni politici precum Ivan Vihovski sau Petro Doroşenko propun căi de salvare parţială a vechii autonomii a ţării, fie printr-o uniune în trei cu Polonia şi Lituania, fie prin transformarea Ucrainei într-o zonă neutră, sub protectoratul sultanului.
Ultima tentativă de redobândire a independenţei, legată de personalitatea hatmanului Ivan Mazepa s-a sfârşit printr-un nou dezastru, odată cu înfrângerea aliaţilor săi suedezi la Poltava. Ucraina dintre Nipru şi Bug prelimina destinul Poloniei şi sfârşea prin a fi anexată de noua putere a Nordului, care va implementa aici propriul sistem social-economic, bazat pe anihilarea oricărei forme de opoziţie şi pe legea de fier a şerbiei. Ecaterina a II-a, Semiramida lui Voltaire, avea să pună capăt existenţei hetmanatului ucrainean, care oricum devenise un oficiu formal în cadrul birocraţiei imperiale ruse.
Fără a face analogii atemporale, constatăm totuşi persistenţa unei extraordinare fragmentări a societăţii ucrainene, de natură să perpetueze indecizia cu privire la orice opţiune majoră. Colapsul puterii dominante, indiferent că era vorba de Rusia ţaristă, de Monarhia Austro-Ungară sau de Uniunea Sovietică, a oferit prilejul de manifestare a facţionismului tradiţional, care a degenerat de cele mai multe ori în confruntări violente. Războiul civil început odată cu revoluţia bolşevică a însemnat o nouă fază de interdevorare a forţelor interne în Ucraina, unde unităţile private ale hatmanilor se confruntă cu naţionaliştii greco-catolici din Galiţia, dar şi cu Gărzile Roşii sau cu forţele anarhiste ale lui Nestor Mahno. Al doilea război mondial a determinat noi confruntări între cei care vedeau în colaborarea cu Germania nazistă o cale de eliberare, naţionaliştii lui Stepan Bandera, opuşi deopotrivă naziştilor şi comuniştilor şi susţinătorii puterii sovietice, care făcuse dealtfel în anii ’30 o dură demonstraţie de forţă cu ocazia colectivizării forţate. Ultimul deceniu a transferat cadrul disputelor de pe câmpul de luptă în arena politică, deşi tentaţia revoluţionară şi apelul la mase mai stăruie în mentalul public. Perpetuarea incertitudinilor cu privire la propria identitate inspiră alături de tradiţionalele resentimente antimoscovite, şi tendinţe de anihilare a minorităţilor etnice din vest şi sud. Ecuaţia politică ucraineană nu va fi tranşată probabil nici de frecventele confruntări electorale, nici de vreo nouă revoluţie de o iarnă. Soluţia poate rezida ca de atâtea ori în istoria trecută sau mai recentă a regiunii în competiţia economică şi politică, între proiectul de modernizare a Rusiei iniţiat tot de birocraţia de la Sankt Petersburg şi viabilitatea construcţiei europene.