Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat.
Da! Avem o atracţie spre beznă şi îngenunchere. Suntem, vorba monumentului de verticalitate Cornel Nistorescu, o şleahtă de „limbăieşi”, de „pupini”. Oameni fără operă, plagiatori de duzină, indivizi cu trecut dubios, cripto- marxişti şi/sau cripto-legionari (o „minoritate fascistoidă” cum ne-a descris gingaş Adrian Severin).
Suntem o mână de „oportunişti” – numele dat celor care-şi fac cinstit temele, şi-au însuşit instrumentele de lucru intelectual, primesc invitaţii la conferinţe (adeseori le şi organizează), îşi termină doctoratele la timp (ba chiar, supremă oroare, unii mai şi conduc doctorate), nu-şi născocesc diplome inexistente, publică în reviste internaţionale, au recunoaşterea într- o comunitate epistemică şi nu publică la edituri obscure.
Suntem noi, cei vinovaţi de civilitate, suspecţi pentru că ştim să dăm bineţe şi unui social-democrat, şi unui conservator. Suntem noi, cei vinovaţi pentru că evoluăm, gândim, riscăm opţiuni şi le exprimăm deschis. Suntem cei care în 1990 am deplâns manevrele retoricii securiste şi pângărirea noţiunii de „patrie” în gura lichelelor; credem într- o naţiune bazată nu pe omogenităţi etnice, ci pe valori universale îmbinate cu tradiţii locale; suntem cei care în 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea în direcţia democratizării şi a occidentalizării; am ales uneori răul cel mai mic; am respectat apoi pluralitatea de convingeri şi păreri.
Da, suntem cei care nu s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, ţâfne narcisiste, memorii selective, alegeri premeditate şi adevăruri deja mestecate. Da, credem în dialogul societăţii civile cu structurile puterii democratice. Da, reprezentăm „gaşca de parveniţi” care a înţeles răul demonic al fascismului şi abisul malefic al comunismului, fără a ierarhiza între Holocaust şi Gulag, între Auschwitz şi Piteşti, între Dachau şi Magadan. Suntem noi, cei care mai credem în „iluzia anticomunismului” şi dragostea de libertate. Scriem cărţi, studii, articole şi recenzii -, dar nu din dragoste de ştiinţă sau adevăr, ci numai pentru a vâna posturi, pentru a fi plimbaţi în maşini cu girofar, deopotrivă umili şi vanitoşi, sadici şi masochişti. Mai presus de orice, tânjim după decoraţii…
Da! Suntem cei care s-au prefăcut că vor condamnarea comunismului. Nici vorbă de memoria victimelor, nici vorbă de respectul pentru cei care au suferit la Canal: ne interesează doar profiturile noastre meschine, egoiste, cupide. Suntem boicotaţi de televiziuni, dar folosim blogosfera cu bizară eficacitate. În fiecare seară, desigur, ne primim recompensa pentru noile ploconeli. Nu mai vorbesc de comparaţia en vogue dintre Traian Băsescu (patronul nostru din umbră, le grand tireur de ficelles) şi dictatorul Lukaşenko din Belarus (evident Băsescu fiind mult mai rău!)…
Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat. „Logica” falsei intransigenţe, a pseudo- purităţii este una şubredă, de fapt falsă. Oameni evoluează, află lucruri neştiute, îşi reconsideră opţiunile. Nu e vorba de oportunism, de conformism, ori de conjuncturism, ci de ceea ce Isaiah Berlin numea the sense of reality. Annie Kriegel, regretată istorică a comunismului francez (s-a numit la un moment dat Annie Besse, a fost căsătorită cu Guy Besse, doctrinar marxist şi membru al Biroului Politic al PCF), a scris articole şi studii pe care a ajuns să le regrete.
După 1956, ca şi François Furet, ca şi Claude Roy, ca şi Alain Besançon, ca şi Emanuel Le Roy Ladurie, a rupt cu PCF. S-a convertit, în sensul cel mai autentic, credibil şi nobil al cuvântului. Unul dintre discipolii săi se numeşte Stephane Courtois, coordonatorul „Cărţii negre a comunismului”. Au scris împreună biografia lui Eugen Fried. Conform „logicii” nistoresciene, Kolakowski n-ar fi avut creditul moral să scrie critic despre marxism. Nu a fost el însuşi un înfocat stalinist la începutul anilor ‚50? Milovan Djilas, Arthur Koestler, Whittaker Chambers, Stephen Spender, Edgar Morin, Manes Sperber, Ronald Radosh, David Horowitz, Teodoro Petkoff, Boris Souvarine, Wolfgang Leonhard, Aleksandr Iakovlev, Lev Kopelev, Agnes Heller, doar câteva nume dintr-o posibilă antologie a apostaziei. Spunea odată Ignazio Silone: „Lupta finală nu se va da între comunişti şi anticomunişti, ci între comunişti şi ex-comunişti”. Şi nu greşea.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/
Domnul Tismaneanu se vrea autoironic, dar nu-i asa. Tot ce scrie el este adevarat, cu un singur amendament: nu-i vorba de intelectualii romani, dintre care fac si eu parte, ci de „intelectualii” falsi, cei care se inchina celui viclean de la Cotroceni!
Domnule „Ionea”,
Am trei întrebări:
1) Ce justifică afirmația „intelectualii romani, dintre care fac si eu parte…”?
2) Cine v-a dat permisiunea, din punct de vedere moral, să împărțiți intelectualii în falși și adevărați?
3) Vladimir Tismăneanu este sau nu intelectual veritabil, date fiind pozițiile sale pro-Băsescu?
in extrema mea naivitate ,gandesc ca un intelectual e o persoana cu mari capacitati de a inmagazina vaste cunostinte si de a avea aptitudini in a le propaga tuturor,de a ilumina, de a semana in toti cateva graunte de spiritualitate,de a ne face sa gandim si la altceva decat cotidianul..pe noi oameni simpli si pragmatici..cu aceasi naivitate prosteasca am crezut ca un adevarat intelectual e o persoana modesta,fara ambitii desarte,cu valori de viata esentiale si extrem de intelegator cu natura umana…cu siguranta lipsit de dorinta de a critica pe cine nu i se aseamana …ci primind aceasta ca un inevitabil in normalitate…
Am asistat sub Ceausescu, tocmai pe vremea cand el si ciracii lui isi dadeau cu pumnul in piept cat de mari patrioti Rrrromani sunt, la o devastare cumplita, pe care nu am putut sa o opresc. Fiind politehnist, m-am trezit intr-o zi cum mii si mii de tablite de marmora cu numele politehnistilor cre au murit in primul razboi mondial erau sparte si calcate in piciore de camioane, la sediul Polizu al Politehnicii Vechi.
Era vorba de bataia de joc a generatiei noastre fatza de generatiile trecute care si-au dat viata in primul razboi mondial pentru intregire Romaniei. Pentru noi, acel razboi a fost „razboiul de intregire”, cel mai important eveniment istoric al Romaniei.
De ce au facut-o?
Cine a dat ordinele?
De ce nu s-a revizuit acest act nici macar acum?
De ce lipsesc tablitele cu numele celor ucisi la Aiud, Sighet, Canal, Gherla, etc?
Oricum, pentru generatiile de azi, aceasta distrugere spune foarte multe; in primul rand spune ca de acum incolo foarte putini tineri vor mai accepta „sa moara pentru patrie”.
Patriotismul s-a dus la groapa de gunoi a istoriei. El mai supravituieste, sa o spunem clar, numai in tarile care isi respecta „mortii pentru patrie”, cum este SUA.
Cat despre Romania, poate ca singurul lucru care ramane este ironia poeziei; „Du-te la ostire/ pentru tzara mori/ Si-ti va da nevsta/ un copil din flori.”