Zilele astea m-am simt brusc, batrana.
Am prea multe amintiri, prea multe emotii, prea multe dureri, prea multe dubii. Parca nu reusesc in adancul sufletului sa fac pace cu mine. Nu reusesc sa pun totul intr-o ordine pentru ca mi-a disparut notiunea de timp. Timpul care la suprafata imi masoara pana si propria-mi respiratie, la interior… nu exista. Acolo, in adancuri, toate se amesteca, toate se intampla deodata; totul se buluceste.
Ma insoteste obsesiv o fila de jurnal; unica si ultima… Singura marturisire…
……………………………..
“E ora doua noaptea. Uite, pe la ore din astea ma apuca, atunci cand e liniste si imi aud gandurile.
Si gandurile imi urla, nu-mi soptesc, razvratite parca pentru ca pe timpul zilei trebuie sa le reprim, sa le trimit in neant, adica sa ma trimit pe mine insami in nefiinta pentru a putea exista. Ce absurd………………………
Ziua „existam” iar noaptea, exersam un soi de preludiu al marelui concert tacut al vidului, intrerupt din cand in cand de un delir secund, mimetic, ce se straduieste sa recompuna pentru noi, din franturi ale delirului existential, ales aleatoriu, realitati ce se muleaza, probabil, dupa chipul fricilor si dorintelor noastre sau ale clipelor de desfatare ori ale prea multelor suferinte ce ne insotesc prin viata.
Si iata, din cand in cand, la intervale calculate parca de Marele Necunoscut, din cacofonia generala a lumii, rasare cate o nota ce nu se poate sa nu intre in consonanta ce cele mai intime fibre ale sufletului meu.
Nu stiu daca Marele Necunoscut are vreun plan cu mine. Banuiesc ca, intr-un fel sau altul, are cu fiecare din noi, si nu stiu daca asta e bine sau nu. Ar trebui sa stam linistiti, pentru ca fiecare din noi si-a ales emblema/blazonul si calea proprie de urmat. Marele Necunoscut probabil cunoaste acest lucru dar sunt convinsa ca nu intelege. Si asta pentru ca, nenorocitul, asa creator cum este, n-are ochi decat pentru existenta si nu pricepe acel lucru elementar, ca existenta fara fiinta este echivalentul neantului.
Intr-un cuvant, in general, dupa ce ca ne pune sa traversam Sahara, desertul, ne lipseste de dreptul la singura Fata Morgana ce are vreo noima, vreun sens.
In rest ……….. nisipul poate lua orice forma ……….”
…am sa-ti spun un lucru pe care habar nu am cum il vei primi:d-ta ai HAZ,DRAGA SI MULT STIMATA DOAMNA…un haz fin,diluat cu maestrie care strabate
epoci,de la cehov,beket,ionesco,sorbul,s.a.m.d.,pana ce-a poposit,cu sau fara invitatie,in zilele si mai ales noptile d-tale.te rog,nu te speria,situatia d-tale nu e grava,dovada e faptul ca m-am gasit zambind de
cateva ori,in cursul lecturii…mi-a facut placere..
poate din cauza c-am avut ocazia sa ma identific
partial sau total cu anumite „simptome”descrise cu sinceritate si caligrafie sufleteasca demne de a fi invidiate.iti multumesc.al d-tale,itzhak bareket.
Nu sunt putini oamenii care impartasesc aceleasi ganduri si sentimente sau indoieli exprimate cu atata finete si talent in articolele Dumneavoastra. Trebuie sa credem impreuna la infinit ca aceasta realitate este o sansa pentru progresul omenirii si al comunicarii pasnice intre toate popoarele lumii.
Venita din adincurile sufletului tau cald, profund, marcat de o sensibilitate si o finete de-a dreptul ireale, de acolo de unde precum spui, nu exista notiunea de timp, primim de data asta, cea mai frumoasa, mai pasionala, mai disperata si mai indurerata declaratie de dragoste. Sper, draga noastra Mira, sa-ti intilnesti Fata Morgana si mai ales, sper sa te merite. Altfel… nisipul poate lua orice forma. Multumesc.
Razvan, m-a surprins placut comentariul tau. Multumesc …. ca ma citesti.
Eu va multumesc mult pentru cuvintele dvs. frumoase si pentru apreciere. Imi face placere sa va citesc comentariile.
Multumesc, draga Esmyana.