Frige. Frige mai rău ca niciodată. Frige ca de fiecare dată.
În această vară (prea)electorală, mijloacele de informare în masă par un imens grătar ambulant. Sub el, jarul e înteţit de un balaur ce scuipă foc prin câteva mii de guri.
Tot gazetarul, pamfletarul, ba, chiar şi mai tot analistul politic – vag independent şi puternic înregimentat — e un Hefaistos: croieşte armuri pentru Şefu; dă găuri în armurile ălorlalţi; ţine fierul cald, foarte cald, ca să aibă ce să bată.
Pe grătar sunt prăjiţi duşmanii – pe toate părţile, de câteva ori, până nu rămâne din ei aproape nimic. În frapiere zâmbesc amicii deghizaţi în sticle de şampanie.
Când copiii părinţilor de azi vor deveni părinţii copiilor de mâine, sămânţa urii se va fi transmis cu fluiditate ireproşabilă şi alt grătar îşi va începe ucenicia într-ale prăjitului de viu.
Eroarea se repetă până devine oroare; victoriile se repetă până devin dezastre; soluţiile imorale sunt multiplicate până devin normalitatea noastră de zi cu zi.
Ne culcăm în braţe cu un citat din Michnik şi ne trezim cu ochii înroşiţi de patimile lui Leonte Răutu. Botezăm toate obiectele dragi Kolakowski, dar le folosim de parcă le-ar chema Beria. Dăm citate potop din Max Weber, dar ne purtăm à la Ofelia Manole.
Numai convertirile unora sunt credibile; ale altora – simple fariseime. Numai involuţiile unora sunt de plâns; ale altora – vezi bine, evoluţii spre cele mai înalte culmi ale…
Cinci articole de tinereţe – imbecile şi în sprijinul unui sistem nenorocit din rărunchii căruia veneai – cântăresc mai greu decât cinci mii de pagini şi două decenii în care pui la zid monstruozitatea aceluiaşi sistem.
Dăm lecţii: de verticalitate – întinşi preş pe sub uşa puternicului zilei; de loialitate – abia fugiţi pe sub uşa fostului puternic al zilei ; de imaginaţie politică – pregătindu-ne să ne facem iarăşi preş, pe sub uşa viitorului puternic al zilei.
Umbra lui se şi întrezăreşte la orizont – parcă aduce, parcă nu, cu o umbră deja servită.
Ne întoarcem de unde nu am plecat niciodată, istoviţi nevoie mare şi dezamăgiţi că ţărişoara bate pasul pe loc.
Mult succes tropăitorilor zilei, indiferent de curcubeul politic sub care îşi aşează azi cortul!
Cât priveşte România…
P.S. Într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Naţional, (http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/nu-exista-nici-un-text-semnat-rosetti-517951.htm ) în care explică de ce nu acceptă învinuirile şi verdictul de poliţie politică, dl Gabriel Gafiţa, ambasadorul României în Portugalia, afirmă:
“În fine, unica notă olografă se referă la un interviu publicat de Dorin Tudoran în 1978 în revista Amfiteatru, deci nu se punea în nici un fel problema de a aduce atingere dreptului său la libertatea de opinie sau de expresie, cum susţine CNSAS, fiind vorba de un text deja publicat. Nota mea era o pledoarie pentru libertatea cuvântului ca remediu la acumularea tensiunilor din viaţa literară. N-am fost în nici un fel de relaţii cu Dorin Tudoran, dar sunt gata oricând să-l privesc în ochi astăzi şi să-i argumentez poziţia mea – strict literară – de acum 30 de ani referitoare la interviul său.”
Nu doresc să mă amestec în “dosariada” dlui Gafiţa, epopee despre care ştiu prea puţine lucruri, deocamdată, pentru a-mi da cu părerea. Mă întreb, însă, cum am putut fi eu atât de norocos şi domnul Gafiţa atât de ghinionist ca singura notă olografă dată de Domnia sa Securităţii să fie tocmai despre mine?
Este adevărat că nu eram ”în relaţii”, dar ne ştiam, ne salutam şi lucram în aceeaşi clădire — pe vremuri numită Casa Scânteii.
Mă întreb – aşa cum l-am întrebat şi pe dl Gafiţa într-un comentariu oferit sub interviul Domniei sale din Jurnalul Naţional (nu știu dacă a trecut ori nu de moderatorul site-ului) — de unde ideea ciudată de a-şi exprima o opinie “strict literară” într-o notă oferită Securităţii?
Îmi putea da o replică în revista ”Amfiteatru” sau, de ce nu?, îmi putea da un telefon, ne întâlneam şi îmi împărtăşea ”opinia strict literară”, dacă dorea ca opinia respectivă să nu fie la îndemâna publicului.
Îl invit pe dl ambasador să mă caute, când ajunge cu proxima ocazie diplomatică la Washington, şi să mă privească în ochi.
Opinia strict literară de acum 30 de ani nu mai este de actualitate, bănuiesc.
Ce rămâne de actualitate – şi de aceasta sunt sigur – este buna credinţă.
Excelență, priviți-mă în ochi!