„Nu există legături mai sacre decât legăturile dintre fraţi”
(N. V. Gogol, citat de Dmitri Medvedev în scrisoarea către ucraineni)
La Chişinău este vremea negocierilor şi a scenariilor. Constituirea Alianţei pentru Integrarea Europeană (AIE) este un pas salutar şi productiv. Dar nu e totul. Miza internă rămâne acum premierul viitorului guvern, pentru că, dacă poziţiile de preşedinte al Parlamentului şi cea de şef al statului sunt garantate pe terme lung, cea de premier, nu.
Cine îşi asumă această sarcină îşi pune în joc imaginea sa şi, posibil, a partidului din care provine. Garanţii juridice pentru a asigura patru ani poziţia de premier, indiferent de circumstanţe, nu există, doar (prezumtive) acorduri politice. Uşor de spus, greu de făcut. Dar acesta va fi unul dintre testele majore ale AIE. Dincolo însă de bucătăria internă, în cazul RM semnalele politice externe vor fi decisive.
„Două state, un singur popor” – versiunea rusească
Cu excepţia unor scurte şi inconsistente comentarii, Moscova tace în legătură cu evoluţiile de la Chişinău. Atenţia e în altă parte şi, culmea ironiei, aşa cum, cu ceva vreme în urmă, euro-atlanticii credeau că rezolvă problema RM prin Ucraina, aşa şi ruşii par că abordează dosarul Chişinău tot prin… Kiev. Mesajul trimis recent de preşedintele rus Dmitri Medvedev către ucraineni este cel mai dur din istoria relaţiilor dintre cele două state. Preşedintele Iuşcenko – şi nu Ucraina! – este acuzat făţiş de blocajul relaţiilor bilaterale, dar scrisoarea vorbeşte clar despre „o nouă eră” după alegerile prezidenţiale. Strategia Rusiei este una a seducţiei: nu e vorba despre măsuri dure şi intruzive la adresa Ucrainei, ci de asimilarea firească în sfera de influenţă. Cităm în continuare tot din preşedintele Medvedev: „Pentru Rusia, ucrainenii sunt de secole nu numai vecini, ci fraţi, pentru care nutrim sentimentele cele mai călduroase, cu care împărtăşim o istorie, o religie şi o cultură comune, cu care suntem legaţi printr-o cooperare strânsă, prin legături de rudenie şi interumane indestructibile”. Ideea culturii comune ruso-ucrainene a fost subliniată şi de recenta vizită de zece zile a Patriarhului rus Kiril I în „Mica Rusie”, prima vizită externă oficială. Şi ea plină de semnificaţii într-o geopolitică a ortodoxiei regionale. Lupta e, iată, pentru „sufletul Ucrainei”, nu doar pentru resursele ei; deci miza e pe termen lung. Pe acest fundal, după alegeri, Kievul riscă să devină indisolubil legat de Moscova prin proiecte, acorduri şi parteneriate care, cel puţin, vor bloca orice iniţiativă a Ucrainei de a rupe cordonul ombilical rusesc.
Ucraina – stânga-mprejur?
În acest context, devine explicabilă tăcerea Moscovei faţă de evenimentele din Moldova. Rusia aşteaptă evoluţiile de la Chişinău, în condiţiile în care echilibrul relativ de putere, prost gestionat, poate arunca tânărul stat în criză. De acţionat, va acţiona mai încolo, mai ales dacă în Ucraina va fi o echipă simpatică Moscovei. Ceea ce e perfect plauzibil. În această situaţie, datele de pe teren se schimbă. Căci Ucraina e importantă pentru Chişinău nu doar prin prisma schimburilor economice, ci şi prin ponderea pe care Kievul o are în soluţionarea chestiunii transnistrene (un „5+2” cu o Ucraină pro-Moscovită e mort până şi pe hârtie). Ce va face Chişinăul în cazul victoriei partidei pro-ruseşti la Kiev? Cum va rezista unei asemenea presiuni? Nici chiar sprijinul european nu va fi suficient în aceste condiţii… Fără umărul geopolitic al „uitatei” Americi acest lucru e de neconceput. O Americă tăcută şi ea în legătură cu evoluţiile de la Chişinău, chiar dacă din alte motive.
Cu gândul la epuizarea Rusiei…
Relaţia SUA-Rusia nu e deloc limpede. După vizita lui Barack Obama la Moscova a urmat turneul lui Joe Biden în Ucraina şi Georgia (nu şi în RM). Întors acasă, vicepreşedintele american vorbeşte despre o Rusie pe cale de dispariţie, care „nu îşi mai permite” să-şi ameninţe vecinii, pentru că nu mai poate. Pe termen lung, Rusia e condamnată atât economic, cât şi demografic. Concluzia lui Biden: în 15 ani Rusia nu va mai fi mare putere, pentru că e condamnată la subdezvoltare… Nu e neplauzibil. Din păcate, însă, trăim în prezent, nu în „pe termen lung”. Iar în prezent, după cum au demonstrat toate acţiunile Rusiei, aceasta nu are deloc de gând să se resemneze în „vecinătatea apropiată”. În plus, niciodată nu s-a corelat voinţa de putere a Moscovei cu bogăţia ţării – Rusia nu a fost niciodată bogată în sensul occidental al termenului, dar avidă de putere a fost întotdeauna! Mai mult, dacă este adevărat ceea ce spune Joe Biden, atunci prognozele acestea le ştiu şi ruşii – idee confirmată de recenta declaraţie a lui Medvedev despre eşecul strategiei economice ruseşti (aluzie evidentă la Putin). Şi nu avem nicio garanţie să credem că nu vor trage concluzii complet diferite. Conştientă de faptul că Rusia mai are 15-20 de ani de elan geopolitic, e foarte posibil ca Moscova să încerce să concretizeze tocmai în acest interval propria supremaţie. Adică, să se instaleze atât de profund şi „cu acte în regulă” în regiune, încât nicio schimbare de regim să nu o poată afecta major. În acest caz, trebuie să ne aşteptăm nu la resemnare, ci la precipitare a Rusiei. Înainte de toate, în Georgia sau Ucraina, apoi în RM. De aceea devine imperativă implicarea SUA – America, singură, nu te poate scoate din sfera de influenţă a Rusiei, dar fără America un asemenea lucru e de neconceput.
Cine va opri presiunea ruso-ucraineană?
O Ucraină care va înclina spre Răsărit rămâne marea provocare geopolitică regională, pe care tânărul stat cu capitala la Chişinău nu o poate neglija. Din această perspectivă, un parteneriat cu SUA este obligatoriu, iar America va trebui să-şi ia misiunea în serios. Problema este de fond. Influenţa americană în RM nu e chestiune de modă, ci necesitate geopolitică. La fel ca şi „soft-power”-ul european, cel american este mult sub cel rusesc. Având frontieră comună cu unul dintre cele mai pro-americane state din regiune, Moldova continuă să fie reticentă la asemenea valori. Iar intervenţia Washingtonului, dincolo de expertizele partizane doldora de idiosincrasii de care beneficiază nu o dată, păcătuieşte şi prin viziune birocratică – la Departamentul de Stat, RM stă în acelaşi pachet cu Ucraina şi Belarus, de unde abordarea Chişinăului nu dinspre Vest (inclusiv sau mai ales Bucureşti), ci dinspre… Răsărit. Apropo de asta, dacă ar fi să invocăm aici anii 1996-2000 din România, cu care este comparată situaţia actuală de la Chişinău, cel mai important eveniment petrecut atunci pentru viitorul european al României a fost calificarea Bucureştiului pentru NATO în timpul războiului din Iugoslavia şi semnarea Parteneriatului Strategic cu SUA. Asta a fost ancora ce a legat indestructibil România de spaţiul euro-atlantic spre care jinduia. Deocamdată, la Chişinău, „corectitudinea politică” pare că a învins: numitorul comun al programelor de partid, percepţiei publice sau presiunilor externe este echivalarea în importanţă strategică a SUA cu Federaţia Rusă şi a României cu Ucraina. O viziune prea mică pentru un război atât de mare.
Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md