\”Sărbătorim în această săptămână centenarul Constantin Noica (sâmbătă, 25 iulie).\”
Doresc să marchez acest moment simbolic, examinând două cărţi apărute în 2009 (la Humanitas şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române), sub îngrijirea Dorei Mezdrea, care luminează complicata relaţie dintre Constantin Noica şi Securitate. Filosoful s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituţii, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact, fie care iniţiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic.
Publicarea în 1969 la Editura Univers a unui volum de dialoguri platoniciene (primul
de la instaurarea comunismului în România) genera „analize” hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan ori aceea cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau văzute drept întreprinderi subversive. Cioran şi Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverşii “parteneri de discuţii” că sosise timpul unei regândiri a relaţiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtuşenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre “colaboraţionismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duş rece, o invitaţie la recunoaşterea, chiar târzie, a realităţii: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimţire şi delaţiune.
Mai mult decât atât, afirm cu deplină responsabilitate că, în condiţiile sufocante ale dictaturii naţional-staliniste, a clădi un refugiu de normalitate, aşa cum a încercat să facă Constantin Noica, unul ospitalier cu valorile excelenţei culturale, era o formă de rezistenţă. A ironiza cu superbie aceste străduinţe, a-i persifla pe Noica şi pe discipolii săi, câtă vreme nu ai (ori nu ai avut) mare lucru de spus despre E. Florescu, M. Dulea, E. Barbu, D. R. Popescu, C.I. Gulian, A. Bondrea, Gh.Al. Cazan, Radu Pantazi, ţine ori de o hipertrofiată vanitate ori de o ignoranţă crasă (ori de ambele). Noica nu a pretins niciodată că a fost un Jan Patocka ori un Aleksandr Soljeniţân. Împreună cu apropiaţii săi, a slujit acele valori veşnice despre care a scris cândva D.D. Roşca: adevărul, dreptatea, onoarea, binele, frumosul, prietenia. Valori pălmuite, înjosite, degradate, umilite, în România minciunii, turpitudinii şi delaţiunii, a celor pe care Monica Lovinescu i-a numit “trepăduşi de Curte Nouă”, haidamacii mişeliei bine-remunerate, campionii turnătoriilor din umbră.
Revenind la cele două volume, remarc în volumul de la MNLR substanţiala postfaţă semnată de Sorin Lavric. Extrem de importante mi se par, în egală măsură, textele introductive pentru cartea de la Humanit as semnate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Din contribuţia lui Gabriel Liiceanu reiau aici acest revelator pasaj: “Atacurile la adresa lui Noica din ultimii ani au fost fie simplificatoare, fie de rea-credinţă. Ele au venit cu precădere din partea unor oameni care nu s-au obosit nici să-i înţeleagă viaţa (cu încăpă ţâ nările, patetismul şi tragismul ei), nici să-i deschidă vreodată vreo carte. Şi totuşi, înverşunarea lor la adresa lui Noica este teribilă. De ce ajung ei să ponegrească un mort despre care n-au aproape nici o idee şi pentru a cărui operă vădesc un dezinteres total? De fapt, nu Noica a fost în aceşti ultimi ani în discuţie, ci doar iritarea care urcă spre el pornind de la cei vii care i-au fost aproape. Aceştia sunt cei care incomodează cu adevărat”.
Pentru Securitate, Noica a fost constant o ţintă primejdioasă, un naiv îndrăgostit de marea cultură pe care ofiţerii ignari credeau că-l pot manipula. În fapt, le-a ţinut piept cu admirabilă demnitate, cu abilitatea disperată a şoarecelui care luptă pentru supravieţuire, convins fiind că nu mai au ce-i face, că nu-l pot forţa să scrie lucruri pe care nu le crede. Desăvârşita-i politeţe era de fapt masca dispreţului pentru funcţionarii Răului. Denunţurile despre Noica incluse în aceste volume pot fi incluse în orice antologie a ignominiei. Iar rapoartele ofiţerilor sună precum cele ale instructorilor de la Secţia de Propagandă a partidului: bombastice, găunoase, scrise într-o cretinoidă, insuportabilă langue de bois. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu maiorul (ulterior locotenent-colonelul) Ion Pătrulescu, principalul hărţuitor al filosofului, cel care propune diverse “planuri de măsuri” pentru a-l “domoli” pe Noica? Dacă mai trăieşte, are oare el minime remuşcări pentru participarea la aceste oribile acţiuni de poliţie spirituală?
Noica a fost unul dintre cei mai urmăriţi oameni din România dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scrie Andrei Pleşu: „Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios. Securitatea îl cunoştea mai bine decât adunătura de lătrători vigilenţi din presa noastră contemporană”. În raport cu care, ispitiţi fiind uneori a polemiza, poate că n-ar strica să ne reamintim cuvintele lui Noica, născute dintr-o cumplită experienţă: „Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com
Ca intotdeauna, si in acest articol domnul Vladimir Tismaneanu spune adevarul; eu consider ca toate criticile aduse lui, venite (surprinzator!) din toate directiile, nu fac decat sa confirme faptul ca avem mare nevoie de opinia sa in cultura romaneasca!