ACUM.TV

De anii petrecuti la liceul evreiesc „Cultura B” imi amin­tesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noas­tra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si cla­se­le erau adapostite in diferite case mici, imprastiate in­tr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mir­cea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a so­cietatii „Aurora”, de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ar­dea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura fe­restruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Façon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al ca­rei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si fru­moa­sa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridi­cat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in ho­ho­tele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe „rau­fa­cator”, care se rosise ca o sfecla, i-a spus „Sa nu mai faci” si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cla­dire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina in­­flo­ri­toare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva le­gilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele im­­pras­tiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apar­ta­ment era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somp­tuoa­sa locuinta. De la peronul de la intrare, unde pro­ba­bil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglin­da de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, de­co­rat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos de­co­rate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau ur­mele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lem­ne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralu­ci­toa­re. Acum devenisera salile noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am in­­­vatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mi­hail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa cla­sei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cati­va profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca ur­mare a unui proces si a unei perioade de detentie in celu­la condamnatilor la moarte, perioada in care cei apro­piati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i sca­pe de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un mo­ment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie se­xua­la. Directorul scolii avea un frate medic si a intro­dus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un „control periodic”. Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram stri­gati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in cla­sa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam „nevolnicul ma­du­lar” pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boa­la venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa pe­nibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu ar­gumente din cele mai convingatoare ca materia se­mi­nala are o compozitie la fel de nobila ca cea a cre­ie­ru­lui, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai as­teptam. Profesorul nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de „der­mato-venerice” cu cabinet, care ne spunea ca stiin­ta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in con­se­cinta, ne sfatuia „sa ne vedem de treaba”. Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Ma­mu­lari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara des­tinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lun­ga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scan­duri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand tre­ceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care as­teptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sum­bra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bu­cu­resti care fusesera adunati acolo inainte de a fi de­por­tati in Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua fe­res­tre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de ga­tit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin pla­sat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa cla­sa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor cla­sei noastre impotriva unui tanar profesor de geo­gra­fie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin ma­cu­la­toa­re­le noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut bur­lanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata cla­sa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un acci­dent, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pe­dep­siti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la var­sta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al „Patronajului”. Pro­gra­mul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a cur­tii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cla­di­rea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am ob­ser­vat in perete o „usa secreta” cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa ga­seas­ca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste ti­nere de varsta noastra, imbracate in port national, lu­crau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs pa­ni­ca, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am spe­riat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mix­te erau un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din stra­da Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata „Victoria Socia­lis­mu­lui”, ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noas­tra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin stra­duinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru con­struc­tie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul li­ceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a in­­va­tamantului, de dupa 23 august, scoala a fost des­fiin­ta­ta.
Dar nu si amintirea ei!

Graficianul Max Emanuel (BURSCHI) GRUDER, s-a nascut la data de 16 mai 1928, din parinti originari din Bucovina. Este cunoscut ca un ilustrator de carti pentru copii inca din 1946, cand, student fiind la Politehnica din Bucuresti sectia mecanica, a inceput sa colaboreze la revista « Tineretea ».
Din anul 1949, cand s-au infíintat publicatiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apareau in Bucuresti, saptamanale sau lunare, sub semnatura de Burschi.
Pana in 1989 a fost ilustrator permanent la “Pionierul”, “Scanteia Pionierului”, « Cravata Rosie”, “Arici Pogonici”, “Luminita”, “Soimii Patriei”, iar dupa 1989 la “Clopotel”, “Licurici” si “Universul Copiilor”, pana ce acestea si-au incetat aparitia.
A continuat sa ilustreze cu predilectie reviste pentru copii iar printre colaboratorii si prietenii sai de-o viata o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romana, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de carti pentru copii de la editura Nathan din Paris.
De-a lungul timpului, unele din desenele sale aparute in periodicele din Romania au fost reproduse in reviste pentru copii din Polonia, Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova s.a.m.d. fiind citate pozitiv in presa culturala a vremii (Gazeta literara, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumarate coperti la reviste si carti, a inventat povestiri in imagini, a inovat stilul BD din Romania, a ilustrat cartile lui Marin Sorescu, Tudor Opris, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder s.a. precum si propriile carti, a creat personaje care au ramas in memoria cititorilor si parintilor lor, azi bunici.
In anul 1956 a ilustrat prima sa carte „Alarma in subterana” care s-a bucurat de succes, fiind citata in presa si editata apoi si in limba engleza, apoi a fost solicitat sa ilustreze si alte carti, reusind astfel sa publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creanga, Didactica, Stiintifíca, Coresi, Ali, Hasefer.
In prezent, Burschi Gruder isi continua activitatea de grafician ilustrator la Bucuresti, unde in acest an a publicat la editura Hasefer “Aventurile carligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, sotia sa) si colaboreaza constant la „Pipo” si „Luceafarul copiilor”.(MN)

Acest articol a fost publicat duminică, 19 iulie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.