Egon Marc Lövith: NudSculptorul şi graficianul Egon Marc Lövith s-a născut la Cluj, în 1923. Tatăl său, ceasornicar de meserie, ajunsese în Transilvania din Rusia, după primul război mondial şi nu avea rude în oraş. Mama provenea dintr-o familie originară din Lituania. Bunicul dinspre mamă era tehnician silvic şi fusese angajat de Baronul Jósika să-i administreze pădurile. După tulburările legionare de la mijlocul anilor 1920, când ceasornicăria tatălui a fost devastată, Egon şi părinţii săi au emigrat în Mexic. În anii 1930 Max Lövith s-a îmbolnăvit grav şi a murit astfel încât Bertha a fost nevoită să revină la Cluj împreună cu Egon şi surioara sa Irénke. S-au mutat în casa bunicii şi trăiau în condiţii destul de modeste. Egon a lucrat încă din adolescenţă ca muncitor necalificat şi curier, pentru a contribui la existenţa familiei. În această perioadă s-a ataşat de bunica sa, o femeie energică şi înţeleaptă. În 1944 a fost deportată şi a pierit la Auschwitz, împreună cu mama şi sora artistului. Odată cu trecerea anilor Egon Marc Lövith şi-o amintea tot mai des pe bunica, dar nu a desenat-o niciodată. Figura ei face parte din galeria portretelor destăinuite.
Bunica era o femeie de lume
Bunica era mărunţică şi grăsuţă. Venise din Lituania şi în tinereţe fusese poştăriţă. Era o femeie de lume. Avea mintea luminată şi citea ziarele, mai ales ziarul Jó Estét (Seara bună) pentru că ştia perfect ungureşte. Vorbea şi româneşte, ruseşte şi în lituaniană. Mie uneori mi se adresa şi în idiş, deşi eu nu pricepeam prea mult în această limbă. Bunica ne învăţa că trebuie să trăim într-un spirit iudaic, pe cât posibil. Noi eram de rit neolog, cel mai modern rit iudaic. Nu purtam nici barbă şi nici perciuni dar respectăm sărbătorile. Dacă eram angajaţi la creştini lucram şi sâmbăta, ceea ce un evreu ortodox n-ar fi făcut nici dacă ar fi murit de foame. Respectam şi caşrutul (regulile alimentaţiei rituale evreieşti), pe cât se poate. Iată o întâmplare cu caracter anecdotic care ilustrează acest fapt. Odată bunica mi-a spus într-un idiş amestecat cu maghiara: „Egonka, gib mir a bisele szalonna” (Adu-mi puţină slănină ). Eu am fost foarte uimit şi i-am zis „Dar Bunico, ştii că religia ne interzice să mâncăm aşa ceva !”. Bunica a replicat „Kein Gott!” (Nu există niciun Dumnezeu !) Atunci m-am dus şi i-am cumpărat o bucăţică de slănină afumată, deşi ştiam că bunica suferea de fiere.
Eu dormeam în aceeaşi cameră cu mama, bunica şi surioara mea, Irina. Noaptea am auzit-o pe bunica văitându-se de dureri şi cerându-i iertare lui Dumnezeu în idiş pentru că a păcătuit mâncând slănina. Apoi i-a trecut criza, a uitat-o şi peste o vreme mi-a zis: „Egonka, gib mir a bisele kolbász!” (Adu-mi puţin cârnat). „Dar bunico, nu-i permis să mâncăm aşa ceva!” „Kein Gott !” a replicat bunica
Porunca bunicii
În casa noastră, compusă din două odăi mici şi o bucătărioară, locuia şi o mătuşă
de a mea, sora mamei. În adolescenţă am început să desenez şi, atunci când mătuşa era la serviciu, intram în camera ei să pot lucra în linişte. Într-o zi am făcut cunoştinţă cu o fată foarte frumoasă, îndrăzneaţă şi lipsită de prejudecăţi, căreia i-am propus să-mi pozeze. Dar unde era s-o duc ? Pe atunci nu aveam atelier, aşa că am intrat pe fereastra camerei mătuşii mele şi am făcut câteva desene nud, despre ea. Totul a s-a desfăşurat cât se poate de firesc; am terminat desenul şi ea a plecat. În noaptea următoare m-a trezit foiala bunicii care s-a sculat din patul ei, dar nu a ieşit din cameră ci a venit şi s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a spus în şoaptă „Ascultă, Egonka, de ce duci fata aceea frumoasă…” – asta a fost caracterizarea ei, nu a spus femeia aceea sau persoana aceea – ci fata aceea frumoasă. „De ce o duci prin curte şi intri cu ea pe fereastră în camera mătuşii, pe furiş ? De ce n-o inviţi în bucătărie ? Ştii că noi suntem primitori şi chiar dacă suntem mai nevoiaşi, o ceaşcă de erzaţ tot se găseşte s-o servim . Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu. Eu ascultam înmărmurit. A tăcut o clipă şi apoi a continuat „Egonka, ţi-am văzut desenele, sunt minunate ! Minunate ! Să continui tot aşa!” Cuvintele bunicii au fost o încurajare, dar şi o poruncă pe care nu am mai putut s-o încalc niciodată. Ea a fost primul meu critic de artă. Din păcate nu apucat să mă vadă devenind artist.
(Interviu transcris din filmul Portrete destăinuite, realizat în 2006)