Motto: Omenirea se desparte cu voiosie de trecutul ei.
Karl Marx
(din Introducere la Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului)
Trecusera cativa ani buni de cand ilustratiile mele apareau in publicatiile pentru copii si tineret din Bucuresti, dar nu primisem nici o propunere sa ilustrez o carte.
Intr-o buna zi minunea s-a intamplat. Am fost chemat la Editura Tineretului si mi s-a inmanat textul unei culegeri de povestiri despre intamplarile hazlii ale unor copii, comentate de un arici. Textul apartinea Soniei Larian, numele ariciului l-am uitat. Am fost rugat sa aduc, ca proba, desene cu ariciul comentator, asa cum il vedeam eu.
Dupa cateva zile m-am prezentat cu desenele la editura si le-am predat redactoarei de carte. Le-a analizat un timp si, dupa o lunga tacere, mi-a zis:
– Tovarase Burschi, ati umanizat ariciul prea mult. Seamana cu un porc!
Nu am mai primit lucrarea. Se spune ca orice minune nu tine decat trei zile. Minunea aceasta a tinut o saptamana.
Pana la urma mi-a fost dat totusi sa ilustrez o carte, prima din cariera mea. Era o poveste cu cartofi scrisa de Eduard Jurist. Fusese publicata cu ilustratiile mele in revista adresata celor mai mici cititori, se bucurase de succes si editura se hotarase s-o publice sub forma de carte.
Am machetat cartea, am refacut desenele, am facut copertile, am predat lucrarea editurii si, dupa un timp, mi s-a comunicat ca a intrat la tipar.
intr-o zi, pe cand lucram la planseta, sotia mea, care ne pregatea masa la bucatarie, mi-a adus un cartof ce semana cu unul dintre eroii mei, motiv pentru care ii fusese mila sa-l cojeasca. L-am primit cu recunostinta, i-am pictat doi ochi si o gura, i-am infipt un surub in crestet si l-am agatat de aplica ce ne servea ca lampa de noapte, deasupra patului.
Dupa un timp, am primit un telefon sa ma prezint urgent la editura. Unul dintre directori dorea sa vorbeasca neaparat cu mine. Plin de emotii, m-am imbracat „corespunzator”, adica mi-am pus costum si cravata, si, inainte de a parasi camera noastra, in pragul usii stand, mi-am aruncat privirea inapoi si am vazut cartoful agatat in perete. M-am intors, l-am scos de pe aplica si l-am bagat in buzunar.
La editura am fost lasat sa astept multa vreme pana ce directorul care ma chemase m-a invitat in biroul sau. A inceput cu multe ocolosuri pana ce a ajuns acolo unde dorea sa ajunga:
– … ca, „sa vedeti, tovarase Burschi, cartofii dumneavoastra nu seamana a cartofi! Ar trebui sa refaceti ilustratiile.”
I-am raspuns ca, daca asa vede el lucrurile, nu am nimic de spus, ca o sa ma gandesc (de fapt nu-mi trecea prin cap nici un raspuns) si, intorcandu-ma sa plec, am simtit cartoful din buzunarul hainei si l-am scos, aratandu-l directorului.
A ramas nemiscat, cu gura deschisa si, dupa cateva clipe de stupoare, mi-a zis:
– Tovarase Burschi, va rog sa ma scuzati, nu stiam ca i-ati facut dupa natura.
Ce ti-era si cu realismul asta socialist!
Cartea a aparut, a avut succes, a fost tradusa si in engleza si chiar „trimisa la export”.
Ilustrasem cateva carti ai caror eroi, Tica si Rica, isi castigasera simpatia publicului cititor si radioascultator, pentru ca autorul lor ii plimbase la inceput pe la radio. Terminasem de ilustrat ultima carte cu intamplarile lor, cartea era la tipar, cand am aflat ca autorul, plecat in strainatate cu sotia in vacanta, nu s-a mai intors in tara. Dupa o vreme, mama mea, aflandu-se in oras, a vazut cartea in vitrina Librariei „Eminescu” si, ca sa-mi faca o surpriza, mi-a cumparat doua exemplare si mi le-a adus, cu bonul de casa cu tot.
Bucuros de noutate, am telefonat la editura sa aflu cand se vor face formele de plata. Mi s-a raspuns sec:
– „Cartea nu a aparut!”
Am dat sfoara in tara catorva prieteni sa cumpere din exemplarele pe care le vor vedea in librarii. Unii au mai gasit cateva, cei mai multi nu. Pana dupa pranz cartea a fost retrasa din toate librariile.
A durat ceva vreme si am avut nenumarate discutii pana ce editura mi-a achitat drepturile.
Ce vina aveau Tica, Rica si cu mine ca autorul „alesese libertatea” nu stiu.
Am fost anuntat de la Editura „Ion Creanga” ca mi s-a repartizat la ilustrat o culegere de ghicitori ale maestrului Ion Vlasiu. Am primit manuscrisul, am facut doua pagini de proba, dupa cum era obiceiul, si le-am predat editurii care urma sa le expedieze autorului la Bistra pe Mures, unde sculptorul isi petrecea o parte din an pana ce frigul il gonea de acolo.
Emotiile mele erau imense. Era pentru prima data cand urma sa ilustrez scrierile unui plastician si, cum era de la sine inteles ca un plastician are o viziune proprie a ceea ce scrie, ma tot intrebam ce sanse am ca viziunea mea sa se apropie de cea a autorului.
Dupa un timp, am fost chemat la editura sa mi se comunice raspunsul maestrului. M-am prezentat la redactorul artistic care, cu scrisoarea autorului in maini, mi-a comunicat ca acesta nu e de acord cu ilustratiile mele.
Ar fi fost firesc sa fiu foarte necajit, dar n-a fost asa. Ceva ma facea sa cred ca nu mi se spune adevarul si, ca si atunci cand mi se comunicase ca dragii mei cartofi nu seamana a cartofi, am raspuns ca nu mai nimic de zis. In clipa aceea redactorul a fost chemat urgent la directoarea editurii si, dupa ce si-a cerut scuze, a parasit incaperea in care mai lucrau si alti colegi, lasandu-ma in tovarasia lor si a scrisorii ramase pe birou.
Am intins mana, am luat scrisoarea, am deschis-o si am citit-o urmarit de zambetele colegilor de camera. Maestrul scria ca e de acord cu ilustratiile mele, dar are o singura rugaminte: eu plasasem textul ghicitorilor si ilustratia pe aceeasi pagina, el dorea ca textul ghicitorii sa fie in centrul unei pagini si ilustratia mea, singura-singurica, pe pagina opusa. Asa m-a gasit redactorul, intors de la directoare. Vadit incurcat, mi-a spus ca a fost o neintelegere (a cui?, a lui?, a mea?) si mi-a dat manuscrisul la ilustrat.
Acum, pentru mine incepea alt chin. Chiar daca fusese de acord cu probele mele la doua din ghicitori, ele, ghicitorile, erau multe si nu doream sa mai trec prin emotiile de la inceput, asa incat am hotarat sa fac in asa fel incat autorul sa vada toate ilustratiile odata, cand lucrarea va fi gata. Alesesem o tehnica laborioasa, ilustratiile se nasteau incet, mai aveam o alta lucrare pentru Editura „Albatros”, lucram si pentru reviste, si, asa, lunile au trecut si a venit iarna.
intors in Bucuresti, maestrul Vlasiu dorea sa vada ilustratiile la ghicitorile sale, editura imi telefona, eu inventam diferite pretexte ca sa trag de timp, pana ce, intr-o dimineata cenusie si geroasa, mama a aparut in atelierul meu, din aceeasi cladire in care locuiam, spunandu-mi: „Te cauta un batran”.
Trebuie sa precizez ca nu il intalnisem niciodata pe maestru si nu stiam cum arata. M-am grabit spre intrare, unde un domn mai varstnic decat mine, in palton si cu o palarie sport din lana tricotata, ma astepta. „Sunt Ion Vlasiu”, mi-a spus. Mi-am cerut mii de scuze ca il lasasem sa astepte ilustratiile, l-am invitat in atelier, unde lucrarea era aproape-aproape gata, l-am rugat sa se dezbrace si sa ia loc, i-am aratat bucata cu bucata ilustratiile si am ramas impreuna pana la pranz. A fost o dimineata pe care n-am uitat-o si n-am s-o uit.
L-am intrebat cum a ajuns la mine. Mi-a spus ca luase adresa de la editura si venise cu un taxi.
L-am condus la atelierul lui din Pangrati cu masina mea si acolo mi-a oferit o carte scrisa de el, pe care mi-a dat o dedicatie numindu-ma „prietenul” sau. De atunci mi-a fost foarte apropiat, pana ce ne-a parasit.
Am spus la inceputul acestor amintiri ca eram un colaborator al publicatiilor pentru copii si tineret din Bucuresti. De multe ori aveam rubrici permanente cu eroi creati de mine, care apareau fie lunar, fie saptamanal.
Cand eram plecat din Bucuresti trebuia sa gasesc un mijloc de a-mi trimite desenele la redactie si curierii mei au fost, la sfatul celor de la reviste, fie mecanicii de locomotiva, fie soferii de autobuz de la RATA, care circulau spre capitala.
in perioada studiilor, pe cand imi faceam stagiul de practica la Brasov (practica dura o luna, in timpul verii), chiuleam o zi pe saptamana de la practica, faceam desenele si le duceam in gara, unde le dadeam mecanicului de locomotica de la un tren anume, care era asteptat in Gara de Nord de cineva din redactie. Pe vremea aceea locomotivele erau cu aburi.
Mai tarziu, le dadeam soferilor de la RATA, care la intrarea in Bucuresti aveau statie in Piata Scanteii (azi Piata Presei Libere), unde isi aveau sediul majoritatea revistelor. Cum orarul autobuzelor era in general respectat, telefonam la redactie de la oficiul telefonic din localitate si cineva cobora la ora cuvenita in statie, sa ia materialul trimis de mine.
Unele dintre „serialele” mele de atunci erau insotite de versurile unor scriitori precum Eduard Jurist, Marin Sirbulescu, Ion Hobana si multi altii. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, altii au apucat pe alte carari ale literaturii si ma tem ca nu-si mai amintesc cu placere de modestele catrene care insoteau desenele mele. Eu mi le amintesc cu o neasemuita duiosie.
Intr-o vara, aflandu-ma in concediu la Busteni, urma sa desenez Aventurile lui Truta si Fanuta pentru numarul din octombrie. Daca numele eroilor mei nu va plac, va aduc la cunostinta ca nu eu i-am botezat, ci redactia, iar cititorii i-au adoptat cu drag, asa incat au ramas pe coperta a patra a revistei, multi, multi ani. Versurile urma sa le scrie Ion Hobana, care in acea perioada se afla la o casa a scriitorilor din Breaza, casa a carei adresa si denumire exacta nu o cunosteam si pe care el urma sa mi-o comunice prin posta. Cum nu am primit nici o veste, lucrurile au intarziat, pana ce, intr-o buna zi, ne-am pomenit la usa cu secretarul de redactie al revistei, venit de la Bucuresti sa lamureasca treburile. Cum nici el nu cunostea adresa buclucasa, am hotarat ca la intoarcerea spre Bucuresti sa faca o escala la Breaza, s-o afle si sa mi-o comunice telegrafic a doua zi. Atunci mi-am amintit ca mai avusesem dificultati cu primirea corespondentei si, coborand in oras (locuiam pe platoul din jurul cabanei „Caminul Alpin”), am trecut pe la dirigintele postei. Acesta imi spusese ca factorita care impartea corespondenta in zona unde locuiam era o batranica in pragul pensiei. Ca sa-si economiseasca urcusul pana pe platou, aceasta lasa corespondenta sa se adune mai multe zile la rand, dupa care facea un singur drum ca s-o distribuie.
„Nu-i nimic, ma descurc eu”, mi-a raspuns secretarul de redactie si a plecat la gara.
in dimineata urmatoare, trezit devreme, am coborat in bucataria casei in care locuiam, unde l-am intalnit pe proprietar care, cu o figura trista, mi-a spus compatimitor: „Aveti pe cineva Truta in familie?”. Cum, dupa o scurta ezitare, i-am raspuns afirmativ, mi-a intins o telegrama in care scria: „Truta mort. Stop…” si urma adresa lui Hobana. La asa un continut, postarita nu-si mai putuse permite sa intarzie cu distributia corespondentei.
Astazi, cand caut pe cineva din Bucuresti la telefonul mobil si imi raspunde ca se afla in Italia, intamplarile acestea din secolul trecut par niste povesti. Va asigur ca sunt adevarate.
Odata, am primit un telefon de la un membru al redactiei uneia dintre revistele la care colaboram. Acesta mi-a spus, in soapta, ca redactia primise o directiva de la sectia de presa a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, prin care i se indica sa nu mai colaboreze cu mine.
Timp de cateva zile am derulat in minte tot ce desenasem in ultima vreme pentru acea revista (daca nu-i pomenesc numele e numai din cauza ca si-a schimbat denumirea de mai multe ori si nu mai stiu ce titlu purta atunci) si nu am putut ajunge la nici o concluzie cu ce desen i-as fi putut supara pe cei de la sectia de presa. Atunci mi-a incoltit in minte un alt motiv. M-am imbracat frumos, am insfacat servieta mea diplomat (putin mai tarziu aveam sa constat ca era goala), m-am urcat in masina si am pornit urgent spre redactie, unde am cerut sa-l vad pe redactorul sef. Trebuie sa precizez ca, in acea perioada, postul era ocupat de Alecu Ivan Ghilia, om bun si bland, despre care nu cred ca ar fi putut face vreun rau cuiva si care, mai tarziu, s-a apucat si de pictura. Cu toate ca mi s-a spus ca e ocupat „cu doi tovarasi”, am intrat in biroul sau, unde m-a primit surprins, dar binevoitor si, la intrebarea sa despre ce ma aduce la dansul, i-am raspuns ca am aflat despre interdictia care ma viza si ca, dupa o atenta analiza a activitatii mele pentru redactie, nu am putut ajunge la alta concluzie decat ca e o masura antisemita.
Pe chipul lui s-a asternut o mare surprindere si, inainte de a-mi putea raspunde, mi-am luat ramas bun si dus am fost.
Peste doua zile, aceeasi voce binevoitoare din redactie mi-a comunicat telefonic si tot in soapta ca sectia de presa imi ridicase interdictia.
Dupa cativa ani, aflandu-ma cu sotia intr-un intarziat concediu la Cumpatu, era in octombrie, am intalnit acolo pe un fost membru al sectiei de presa a CC al UTC, care acum era el redactor al revistei la care eu colaboram in continuare. Cu toate ca in concediu oamenii se apropie mai usor, si cu atat mai mult intr-un Cumpatu aproape pustiu, n-am putut afla de la el mecanismul acestei intamplari.
Dar intamplari ca aceasta si altele mult mai rele se petreceau frecvent in acea vreme.
sursa: Bucurestiul cultural 22/2006
…din pacate,pana acum n’am avut norocul sa vad cu ochii mei ilustratiile autorulu acestui amuzant si desavarsit articol.dar uite ca pe de alta parte,am acum sansa sa-i citesc cuvintele care se leaga si se prind intre ele,cu mare talent si maestrie,prilejuindu-mi sa vad A E V E A toate ilustratiile, pentru care ii multumesc din inima.cu drag,itzhak bareket.
…din pacate,pana acum n’am avut norocul sa vad cu ochii mei ilustratiile autorulu acestui amuzant si desavarsit articol.dar uite ca pe de alta parte,am acum sansa sa-i citesc cuvintele care se leaga si se prind intre ele,cu mare talent si maestrie,prilejuindu-mi sa vad A E V E A toate ilustratiile, pentru care ii multumesc din inima.cu drag,itzhak bareket.