ACUM.TV

Preambul: Egon şi Margot Lövith alcătuiau una dintre cele mai frumoase perechi din Cluj. Cunoscutul sculptor şi grafician clujean putea fi văzut arareori fără frumoasa lui soţie, iubită şi muză, care te fascina atât cu chipul exotic, cât şi cu glasul profund şi mângăietor. Cred că Margot a fost soţia cea mai potrivită pentru maestru, întrucât şi-a asumat toate aspectele practice ale vieţii şi a creat atmosfera optimă pentru creaţie. !poza107! I-a fost alături pe drumul spinos al afirmării, în momentele eşecurilor şi nedreptăţilor, împărtăşind apoi, din plin, bucuria reuşitei.
Margot stătea în dreapta artistului la vernisaje şi-l însoţea în călătoriile întreprinse peste hotare. Margot şi Egon Lövith au fost nedespărţiţi până în 1999, când ea a fost doborâtă de boală şi a părăsit această lume. Existenţa maestrului a fost răvăşită fără prezenţa ei blândă şi înţeleaptă şi încerca să-şi ostoiască suferinţa desenând-o, pictând-o şi povestind despre ea. Mi-a relatat şi mie cum a întâlnit-o pe Margot şi cum s-a îndrăgostit de ea, pentru totdeauna. O poveste pe care o transcriu în continuare.

Am cunoscut-o când s-a terminat războiul

Îmi plăceau fetele şi cred că şi eu le plăceam lor, dar nu fusesem îndrăgostit niciodată. Când am ajuns în lagăr, această parte a vieţii mele era total nelămurită. Era o filă albă. Eu am evadat din lagărul de la Dachau cu puţin timp înainte de a fi fost părăsit de nemţi. După o vreme am revenit să văd dacă mai rămăsese cineva în viaţă. Lagărul părea pustiu, însă am observat un firicel de fum care ieşea pe coşul unei barăci. Am intrat acolo şi am văzut văzut că era o bucătărie în care am găsit un deţinut pirpiriu în haine vărgate şi două fete care găteau. Am intrat şi am ţipat la ei: „Nu ştiţi că s-a terminat războiul ? Plecaţi imediat din infernul acesta !” Atunci una dintre fete mi-a spus: „Şi noi am fi putut pleca dar am rămas aici să gătim pentru bolnavii care sunt atât de slăbiţi încât nu pot părăsi baraca…” M-a impresionat atât de mult că ele nu s-au gândit să plece cât mai repede, ci se îngrijeau de deţinuţii bolnavi, încât s-a trezit în mine instinctul bărbatului care ia frâiele în mâini. M-am dus la primarul din localitatea învecinată şi am cerut un camion cu care am transportat cei douăzeci şi opt de bolnavi la Worishoffen, la spital. Încă nu se restabilise ordinea. Nemţii plecaseră iar americanii au venit abia peste câteva zile. Pe noi nu ne luase în primire nimeni, nu aveam documente ca să putem călători, nu ştiam ce ne aşteaptă, dar ne-am ataşat unul de altul. Jurământul de credinţă n-a fost rostit, dar ştiam încă din lagăr că vom rămâne împreună. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit. Am găsit o cabană părăsită şi ne-am mutat împreună. Peste un timp am părăsit lagărul şi am pornit către casă. Margot era originară din Debreţin şi crescuse la un orfelinat în Budapesta. Pe drum ne-am oprit în ambele oraşe şi am aflat că rudele ei fuseseră deportate şi muriseră. Atunci ea m-a urmat la Cluj.

Căsătorie la Hida

Venind către Cluj Margot a văzut dealurile din împrejurimile oraşului şi a exclamat „Vai ce frumos e !”. Iar eu am întrebat-o: „Ţi-ar plăcea să trăieşti aici ?” „Da, e minunat, întotdeauna am visat să trăiesc într-un astfel de loc, pentru că la Debreţin era pustă şi praf!”- mi-a răspuns ea. Mama, bunica şi sora mea muriseră în lagăr, iar casa unde locuisem era ocupată de alţii. Ne-am găsit o odăiţă în care să stăm şi am hotărât să ne căsătorim. Dar nu aveam alte acte decât certificatul de deportat. De fapt, eu care mă născusem în Cluj, mi-am scos certificatul de naştere de la primărie, dar ea nu avea nici un fel de document şi nici nu puteam face rost de ele. Atunci nişte prieteni originari din satul Hida ne-au spus că s-au înţeles cu primarul de acolo care s-a învoit să ne căsătorească, aşa fără acte. Ne-am şi prezentat la primăria din Hida, iar amicii mei au învăţat-o pe Margot, care nu ştia o boabă româneşte, ca atunci când primarul o întreabă „Vrei să-l iei de bărbat?” să aibă grijă să spună „Da” (care înseamnă „Igen”) şi nu „Ba” (care înseamnă „Nem”) Evident că draga de ea a zis „Ba” şi toată lumea s-a prăpădit de râs… Apoi ni s-a eliberat certificatul de căsătorie, aşa că am devenit soţ şi soţie de la…Hida. Ne-am întors de acolo cu un camion care transporta buşteni. Era noiembrie, dăduse îngheţul şi noi dârdâiam în haine subţiri, vai de capul nostru. Înainte de a porni camionul, o ţărancă a fugit după noi, strigând „Sunt tineri căsătoriţi, trebuie să le dăm ceva să aibă la ospăţ!” şi ne-a aruncat o raţă jumulită şi îngheţată bocnă . Am venit acasă zgribuliţi, lipiţi unul de altul.!poza109!

Portretul lui Margot

Un portret se face prin eliminări succesive, pentru a păstra trăsăturile cele mai evidente, restul îl abandonezi. Dar eu nu am putut abandona nimic din ceea ce însemna ea. Avea prea mare importanţă pentru mine. Margot era foarte greu de urmărit chiar şi cu aparatul de fotografiat. Era aproape imposibil să-i surprinzi trăsăturile. Părul ei întunecat m-a subjugat încă din lagăr, de când am văzut-o prima dată. Era singura femeie care avea păr. Toate deţinutele erau chele, tunse chilug ca şi bărbaţii. Doar ea avea coama aceea neagră şi am întrebat-o de ce. Mi-a povestit că la sosirea în lagărul de la Ravensbrück, SS-ista care lua în primire deţinutele şi dădea ordin să fie tunse, văzându-i claia de păr a interzis să-i fie tăiat. Atunci Margot s-a aruncat în genunchi implorând-o s-o trimită la tuns pentru că suferea cumplit din cauza păduchilor, dar SS-ista s-a arătat neînduplecată. !poza108! Fusese şi ea fascinată de părul ei…
Aşa am cunoscut-o pe Margot, cu coama aceea de păr negru, superb. Mai târziu am descoperit că era frumoasă şi cu părul tuns. Avea o privire unică.

(Fragmente transcrise din filmul „Portrete destăinuite” realizat în 2006)

Acest articol a fost publicat duminică, 12 iulie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.