Magdalena Boiangiu a fost colaboratoare a postului Radio România„Sînt ca un om care s-a împiedicat brusc, în timp ce alerga” mi-a spus Lena într-o zi după ce ce aflasem că e bolnavă. Nu credeam că nu se a face bine, mă încăpăţînam să cred că totul va trece şi Lena va rămîne cu noi.
Vroiam atît de mult să mai stea o vreme! Mă privea cu ochii ei mari, negri, scrutători şi blînzi în acelaşi timp şi nu zicea nimic. Nu vroia să îmi ia ultima iluzie.
Magdalena Boiangiu era ca un mosorel : se trezea la 4 dimineaţa. Îşi făcea cafeaua şi deschidea calculatorul. The Economist, Newsweek, Washington Post. Pe la 6 începea să scrie, fie articolele pentru Dilema, fie cronicile de teatru .Pleca la redacţie. Între timp sunau telefoanele intervenţiila radio,invitaţii la televiziuni. Rareori refuza.
„Ştiu ce înseamnă să îţi ceară şeful ceva şi să nu vrea nimeni să vorbească pe un subiect. Am mîncat pîinea asta la radio.” Seara mergea la teatru. Pe la 9 ajungea acasă. Cîteodată ne lungeam la o cană de vorbă şi atunci se făcea de 11 noaptea. Dimineaţa o lua de la capăt. Sau pleca să vadă spectacole în ţară. Erau zile cînd mergea cu autobuzul dintr-un oraş în altul, zile cînd se întorcea şi la două noaptea.
Magdalena Boiangiu era o specie pe cale de dispariţie – echilibrată, dreaptă, urbană şi plină de umor. Unora li se părea afurisită, pentru că nu minţea. Dar spunea adevărul calm, cu o înţelepciune blîndă, niciodată ,,de sus”, niciodată răstit sau cu vorbe deplasate, dar întotdeauna hotărîtă. Avea o minte sclipitoare, dublată de curiozitate şi înţelegere pentru scăderile umane. Nu avea înţelegere pentru mitocănia tot mai agresivă din jur, pentru reaua-credinţă, minciună şi oportunism.
Dacă vroaim să ştiu „pe ce lume trăiesc”, o întrebam pe ea, pentru că ştia întotdeauna direcţia corectă. M-a făcut să îmi placă politica externă căreia îi dezghioca cu răbdare regulile jocului, dar privea mai ales oamenii. Suferinţa lor conta pentru ea, iar birocraţia, fanatismul şi minciuna o scoteau din fire. Ar fi vrut mai mult bun simţ pe lume. M-a făcut să mă întorc spre teatru, pentru că scria cronici pentru oameni, nu pentru colegii ei cronicari. Pentru că ,deşi ştia o priveam ca pe o autoritate absolută, mă asculta şi mă incita să vorbim.
Nu puteam să cred că femeia aceea micuţă, tunsă băieţeşte, cu mersul hotărît, mereu decisă să ajungă la ţintă, plină de energie, rîzînd în cascade, cu care puteam face haz de orice, nu se va face bine.A luptat pînă în ultima clipă cu discreţie, tenacitate şi demnitate. Nu ne-a împovărat cu suferinţa ei, nu s-a plîns nici atunci cînd ştiam că totul e insuportabil. Aşa că nu pot decît să îmi iau rămas bun aşa cum o făceam în fiecare seară: Toate bune. Pe mîine.
Doina, ai scris atat de frumos…Dumnezeu sa o aiba in grija pe Lena.
Daca lacrimile ar avea glas ar spune:plangem la infinit pentru toti oamenii din lumea toata asemeni Doamnei Magdalena Boiangiu.