\”Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre UE… va fi foarte bine\” (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM, anul 2000)
Credo, quia absurdum! Cred, cu toate că e absurd! Aşa obişnuia să răspundă marele teolog Tertulian celor care, păşind după normele elementare ale logicii, încercau să îi demonteze credinţa. Era vorba despre un angajament supra-raţional pe care îl percepi în termenii unui destin implacabil.
Credinţa elitelor şi elitele credinţei
Schimbând acum registrul, crezul tertulian a fost, în realitate, programul politic al elitelor central şi est-europene ieşite de sub ocupaţia comunistă. Mai eficient sau mai puţin eficient, mai sincer sau mai puţin sincer, ele au crezut, chiar şi atunci când acest lucru părea absurd, în destinul euroatlantic al popoarelor lor. Singurul viitor acceptabil. Pro-americane şi antisovietice, ele au reuşit să fructifice un context favorabil şi să găsească aproape întotdeauna busola geopolitică menită să le ghideze spre ceea ce credea că era soarta lor: intrarea în Europa instituţionalizată, adică NATO şi UE.
Este ceea ce i-a lipsit R. Moldova de la constituire până astăzi. Regimurile politice din R. Moldova, indiferent că s-au numit „Snegur”, „Lucinschi” sau „Voronin”, nu au crezut niciodată, cu adevărat, aşa ceva. Şi nu aveau cum, căci provin din acelaşi creuzet: procesele de „moldovenizare” sovietică desfăşurate în anii ’60 în republică, cu tot cortegiul de idei aferente: niciodată euro-atlantice până la capăt, nostalgice, în varii forme, faţă de „patria” pierdută de la Moscova, românofobe sau cel puţin reticente faţă de Bucureşti. Maximumul de viziune la care au ajuns aceste elite a fost percepţia R. Moldova ca un spaţiu de interferenţă, ca un „pod de trecere” între Est şi Vest, care – vai! – nu o dată s-a transformat în… preş. În aceste condiţii, eşecul R. Moldova, de 20 de ani încoace, este perfect inteligibil.
Textul şi contextul
Există două opinii extreme care circulă în legătură cu şansele integrării europene în stânga Prutului. Prima e fatalistă. R. Moldova nu se poate integra pentru că, în realitate, „UE nu vrea să ne primească”. Are destule probleme şi fără Chişinău şi nu e dispusă să rişte nimic în numele micului vecin nemijlocit al UE şi NATO. Extensia acestei viziuni este un soi de reactivitate faţă de liderii uniunii, consideraţi cinici şi lipsiţi de principii pentru că nu oferă, imediat şi necondiţionat, ceea ce se consideră că ar cere populaţia R. Moldova, adică integrare. A doua teză vorbeşte, frenetic, despre „să facem Europa la noi acasă!”. Este o viziune strictă de politică internă, care sugerează că principalul actor al integrării este Chişinăul şi prestaţia sa din interior.
Ca orice extreme, ambele teze au ceva adevărat în ele. Doar că excesul le face inoperabile. În realitate, integrarea europeană nu e nici numai una, nici numai alta. Este o îmbinare de efort intern eficient şi context extern favorabil. Una fără alta nu se poate, deşi, de cele mai multe ori, absenţa celui din urmă este utilizată ca scuză pentru abandonarea celui dintâi. Şi acest lucru este fals şi periculos. Mai ales astăzi – sau cu atât mai mult astăzi! -, când contextul nu este deloc favorabil.
\”Circ, nu pâine!\”
Frontiera estică nu arată deloc bine, în ciuda faptului că preşedinţia UE va fi preluată de un stat promotor al Parteneriatului Estic, precum Suedia. Şi nu arată bine pentru că, nu de puţine ori, Vestul s-a înşelat în raport cu actorul pentru care „vecinătatea estică” înseamnă „străinătate apropiată”. Anume – Rusia. Despre Federaţia Rusă s-a crezut, la început, că poate deveni „civilizată”, adică credibilă ca partener de dialog, prin dezvoltare. Prosperitatea ar genera aspiraţii de aceeaşi formulă precum cele ale europenilor şi, aşa cum două state care au pe teritoriul lor „MacDonald’s”-uri nu au făcut niciodată război, aşa şi relaţiile dintre Occident şi Rusia se vor pacifica. „Doctrina Putin” a arătat naivitatea şi eroarea acestei teze. Recent, „experţii” au schimbat registrul. Dacă o Rusie bogată nu devine civilizată în raport cu Occidentul, atunci o Rusie sărăcită, da! Şi s-a crezut că întregul context al crizei economice va tempera apetitul geopolitic al Moscovei. Iarăşi eroare. Care e evidentă astăzi, prin disponibilitatea uluitoare a Rusiei de a transforma criza economică internă în oportunitate de politică externă: investiţiile ruseşti – anunţate sau realizate – au, de fiecare dată, vector geopolitic precis.
Rusia se mişcă lejer pe timp de criză – de fapt, toată istoria ei recentă este o criză prelungită – şi beneficiază de un sprijin incontestabil pe care nu îl are nici un alt actor euroatlantic: un public care nu sancţionează politic elitele guvernamentale, în ciuda crizei. În primul rând, nu poate, pentru că opoziţia politică spre care s-ar putea canaliza voturile este sistematic blocată şi, în al doilea rând, pentru că nu vrea cu adevărat. Circul este, nu o dată, substitutul pâinii. Acolo, în numele gloriei şi supremaţiei ruseşti, se poate îndura infinit mai mult decât ar fi capabili să o facă occidentalii la ei acasă. Aşa că ecuaţia geopolitică la care asistăm astăzi este următoarea: confruntarea între un Occident preocupat, înainte de toate, de criza economică internă şi o Federaţia Rusă, ocupată, cu prioritate, cu politica externă.
Un „Helsinki-2” pentru (ne)liniştea noastră
Şi asta nu e tot. Aplombul Moscovei este debordant, mai cu seamă înaintea vizitei preşedintelui Obama la Moscova (6-8 iulie). Deja scutul antirachetă începe să dispară de pe agendă, dar provocarea majoră a Moscovei se numeşte, cel puţin în mass-media, „Helsinki-2” sau „Helsinki Plus”. Adică o reconfigurare a contextului instituţional global de securitate şi o „depăşire” a principiilor Acordului final semnat în capitala finlandeză în 1975.
Sună, deocamdată, a science-fiction, dar provocările sunt imense. Preşedintele Medvedev a prezentat raţiunea acestei iniţiative, prima dată, într-un discurs rostit la Universitatea Helsinki, la 20 aprilie. Chiar dacă a dat „asigurări” că nu e vorba despre renunţarea la Actul din 1975, miza propunerii este regândirea întregii arhitecturi de securitate globale: diminuarea NATO, minimalizarea axului euroatlantic la nivel internaţional sau pulverizarea OSCE. În ceea ce priveşte spaţiul estic, propunerile sunt o veritabilă afirmare rusă a doctrinei Monroe în „străinătatea apropiată”, care subminează implacabil actualele tratate de securitate europeană (CSCE, Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa etc.), adică cele care permit gestionarea numărului şi a mişcărilor de trupe în regiune. R. Moldova e vizată direct, pentru că ar fi vorba inclusiv de trupele ruse din Transnistria – iar faptul că aeroportul de la Mărculeşti a devenit operaţional poate căpăta şi alte conotaţii.
Înapoi la alegeri
Ce au de-a face toate aceste lucruri cu alegerile din 29 iulie? Au! Pentru că miza lor rămâne crucială, mai ales în aceste condiţii. Şi nu pentru că atunci se va juca integrarea imediată în UE a R. Moldova. A pune aşa problema ar fi naiv şi ineficient. Ci pentru că atmosfera tensionată în care ne aflăm devine impredictibilă. De aceea, nimeni nu poate spune astăzi, cu certitudine, cum va evolua. Tocmai de aceea e nevoie la Chişinău de o echipă pregătită pentru oportunităţi. Miza alegerilor din 29 iulie este aducerea la guvernare a unei echipe credibile, în exterior şi interior, cu relaţii solide la nivelul capitalelor euroatlantice – inclusiv, sau mai ales, cu aliatul natural România. În cazul unei conjuncturi internaţionale favorabile – pe care în niciun caz R. Moldova nu o va decide! -, adică redeschiderea uşii uniunii, această echipă va trebui să fie gata, ferm şi credibil, să spună: PREZENT. Despre asta va fi vorba, în realitate, în alegerile din 29 iulie 2009.
…Credo, quia absurdum!
Articolul a fost publicat inițial în Timpul www.timpul.md