Persoanele care urmăresc evoluţia negocierilor ce vizează Transnistria au avut prilej să observe că la majoritatea acestor întruniri, alături de ministrul de Externe, de preşedintele Moldovei sau de alţi demnitari, participă aproape de fiecare dată fostul consilier al lui Vladimir Voronin în probleme de politică internă, actualul consilier în probleme politice Mark Tkaciuc. Întrucât implicarea acestui funcţionar în politica externă părea să depăşească atribuţiile sale formale, este firesc să ne întrebăm ce rol joacă Tkaciuc în tratativele cu Moscova şi în ce sens le poate influenţa. Efortul se justifică cu atât mai mult cu cât discursurile preşedintelui şi consilierului vădesc remarcabile confluenţe ideatice.
Fenix, contrapondere la mişcarea iniţiată de istoricii români
Mark Tkaciuc s-a născut la 26 septembrie 1966 în oraşul Soroca. Provine dintr-o familie mixtă, mama fiind armeancă, iar tatăl – ucrainean. La sfârşitul anilor 1980, în timpul când studia la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din capitala Moldovei Sovietice, Tkaciuc a făcut parte dintr-un grup de tineri preocupaţi de probleme de istorie a ţinutului natal. Grupul se numea Fenix şi-şi desfăşura activitatea sub auspiciile organizaţiei komsomoliste din oraşul Chişinău.
În anii 1988-1989, la instituţia de învăţământ menţionată, a existat cenaclul Bogdan-Petriceicu Hasdeu, creat de studenţii facultăţii de istorie, care refuzau să accepte istoriografia sovietică oficială şi pledau pentru o istorie nefalsificată, naţională. Examinată retrospectiv, activitatea organizaţiei Fenix, aproape necunoscută publicului larg, poate fi văzută ca o contrapondere la viguroasa şi populara mişcare de liberalizare a gândirii istorice, iniţiată de istoricii etnici români.
În 1991, Tkaciuc a studiat la Londra, unde, potrivit unei surse conectate cu un serviciu special occidental, a intrat în contact cu serviciul de spionaj britanic MI-6. Tkaciuc şi-a luat doctoratul în anul 1995, la St.-Petersburg, cu o temă despre geţi, conexiunile cu lumea politică şi academică din fostul imperiu fiind, după toate semnele, extrem de importante pentru formarea sa intelectuală.
Organizator al campaniei electorale a PCRM
Mark Tkaciuc apare printre susţinătorii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în ajunul alegerilor din anul 2001. A fost unul dintre organizatorii campaniei electorale a acestui partid, fapt care nu ne surprinde, de vreme ce tatăl său, Evgheni Tkaciuc, activa în calitate de redactor al ziarului Comunistul, organul de presă al PCRM.
Intrând în parlament pe listele acestui partid, Tkaciuc a renunţat, în mai 2002, la mandatul de deputat, declarând că revine la preocupările sale ştiinţifice. La scurt timp după aceasta, avea să devină consilier al preşedintelui Moldovei. A arătat prompt, public şi explicit, că-l apreciază pe Vladimir Voronin, numindu-l „preşedintele nostru iubit”. Ultimul l-a numit pe amicul lui Tkaciuk, Alexei Tulbure, reprezentant al Moldovei la Consiliul Europei.
Potrivit unei publicaţii de limbă rusă, în septembrie acelaşi an, Tkaciuc s-a întâlnit la Moscova cu Vladislav Surkov, adjunctul şefului administraţiei de la Kremlin şi unul din cei mai influenţi politicieni din anturajul lui Vladimir Putin. Pe atunci la preşedinţia rusă se lucra în direcţia creării unei subdiviziuni, care urma să elaboreze şi să promoveze noi strategii faţă de ţările şi enclavele nerecunoscute din spaţiul postsovietic. În centrul acelei discuţii s-a situat problema privatizărilor din Transnistria. Înainte de aceasta, în august 2002, conducerea rusă discutase cu liderii din Abhazia despre necesitatea privatizării proprietăţii de stat din această republică, astfel încât cel puţin o parte a cumpărătorilor să fie întreprinzători ruşi.
Idolul Che Guevara
Despre preferinţele ideologice ale consilierului se poate spune că sunt eterogene, în prim plan situându-se totuşi autoritarismul. Idealul tânărului Tkaciuc a fost Ernesto Che Guevara, revoluţionar pe care îl venerează până în prezent. În anii 1990, Tkaciuc înclina spre un „anarhism ca antipolitică şi ca etică de afirmare zilnică a libertăţii” şi exalta misiunea emancipatoare a personalităţilor de excepţie. Deşi descrie în culori sumbre situaţia din URSS („capitalism de stat greoi”, „partocraţie venală” etc.), pare să nutrească convingerea că, după 1990, regimul sovietic trebuia să urmeze altă cale de evoluţie decât aceea pe care o cunoaştem, dar evită să definească alternativa. În tratarea lui Tkaciuc, sistemul comunist nu s-a prăbuşit, ci a fuzionat cu cel capitalist, iar idealul echităţii sociale a supravieţuit statelor socialiste şi-şi „continuă marşul triumfal pe planetă”.
Tkaciuc susţine că nu este corect ca vocabulele comunism şi democraţie să fie asociate cu „pocitaniile şi lepădăturile”, care încearcă periodic să le monopolizeze. Istoricul ignorează realitatea accesibilă bunului-simţ, dar şi lucrări notorii de filosofie politică, ce scot în evidenţă imoralitatea intrinsecă doctrinei comuniste.
Tkaciuc dezaprobă în termeni care nu lasă loc pentru aprecieri nuanţate construcţia statală desfăşurată timp de zece ani după proclamarea independenţei Republicii Moldova. În opinia lui, până în anul 2001, Moldova a fost un „stat-fantomă”, cetăţenia căruia nu era decât o „viză de reşedinţă”, „un semn de punctuaţie uşor de înfruntat în geopolitica sud-europeană”, o ţară unde prăpastia dintre cetăţeni şi funcţionari este mai mare decât oriunde în lume şi pe care oamenii o părăsesc încontinuu. Tkaciuc sugerează că la rădăcina răului se află mişcarea naţională din anii 1990 şi că „trecutul românesc” în niciun caz nu putea să genereze un „prezent moldovenesc promiţător”.
Duşmanul trecutului românesc
În înţelegea lui Tkaciuc şi a persoanelor din cercul acestuia, Republica Moldova este un punct al contactelor dintre culturi şi popoare, care trebuie să profite de pe urma poziţionării sale avantajoase, pentru a juca rolul de liant al civilizaţiilor. Aceleaşi idei sunt promovate de revista de arheologie Stratum plus, ce apare în limba rusă, sub egida Şcolii Antropologice Superioare din Chişinău, instituţie întemeiată şi condusă de Tkaciuk. În paginile revistei apar din când în când articole dedicate unor probleme de istorie medievală şi modernă, în care este justificată ocuparea Basarabiei de către Rusia în anul 1812, este persiflată modernizarea României, apreciată ca superficială, ridicol de mimetică în raport cu civilizaţia vest-europeană (modernizare pe care Basarabia nu a avut nevoie s-o urmeze, deoarece dispunea de un alt model, superior, Rusia) şi este tratată cu dispreţ realitatea moldavă postsovietică.
Elita culturală din Moldova este, potrivit lui Tkaciuk, provocator de primitivă. Relativ la opoziţie, consilierul preşedintelui a sugerat în repetate rânduri că este un rău comparabil cu fascismul. Într-un interviu acordat publicaţiei Nezavisimaja Moldova la 14 mai 2004, el califica majoritatea forţelor de opoziţie drept secte totalitare, răsărite din fosta nomenclatură sovietică, epuizate din punct de vedere intelectual şi preocupate exclusiv de propriile interese. Consilierul preşedintelui afirma că acestea sunt subordonate tehnologiilor politice străine, în particular din SUA, şi că vor ajunge în curând în punctul terminus al unui dramatic proces de autodistrugere. Este de notat, între altele, faptul că în eseurile şi articolele sale Tkaciuc şi-a exprimat neîncrederea faţă de valorile civilizaţiei occidentale şi i-a ridiculizat pe oamenii de ştiinţă şi pe actorii politici din Republica Moldova, care beneficiază de sprijin din Occident. Voronin a declarat şi el că ceea ce s-a întâmplat după proclamarea independenţei a fost un dezastru şi că duşmanul principal al comuniştilor instalaţi la putere este ” nomenclatura” postsovietică, pe care o mai numeşte „birocraţie feudală”. Urmând această linie de gândire, nu se poate ajunge decât la concluzia că unica forţă politică sănătoasă din Republica Moldova este Partidul Comuniştilor şi că ţara trebuie să persiste în orientarea sa spre Răsărit.
Propria criză de identitate
Deşi face trimitere la surse şi la curente de gândire occidentale, grupul de intelectuali la care aderă Mark Tkaciuc se informează preponderent din lucrări editate în limba rusă. Revista Stratum plus, menţionată anterior, omagiază aproape exclusiv cercetători sovietici din Federaţia Rusă.
În ultimă instanţă provinciale, persoanele din această categorie nu se înscriu nici în cultura basarabeană, de esenţă românească, nici în cea rusă, mai mult, sunt ranchiunoase în raport cu metropola răsăriteană, insinuând că aceasta nu le acordă suficientă consideraţie. De aici provin pesemne majore tensiuni interioare şi o acută criză de identitate, pe care o extrapolează asupra populaţiei majoritare din Republica Moldova. Acest segment al elitei politice pune la îndoială sinceritatea basarabenilor care se identifică cu românismul, calificând manifestările de acest fel drept oportuniste. Moldoveni sunt trataţi nu cu ură sau cu lipsă de respect, ci cu un fel de condescendentă toleranţă, ce se metamorfozează rapid în ostilitate, dacă încearcă să se autodefinească drept români.
Ideologul federalizării
Poziţia ocupată de preşedinţie în aplanarea diferendului transnistrean se lasă decriptată, într-o oarecare măsură, în urma analizei opiniilor exprimate pe această temă, în diferite situaţii, de către Tkaciuc. Venind la putere în 2001 şi mizând pe faptul că fundamentul său ideologic, în special opiniile privitoare la identitate, la trecutul sovietic etc., nu se deosebesc esenţial de cele împărtăşite de liderii de la Tiraspol, conducerea Partidului Comuniştilor şi-a imaginat că va putea rezolva conflictul transnistrean în viitorul cel mai apropiat.
În anul 2002, îl găsim pe consilierul preşedintelui, împreună cu Alexei Tulbure, promovând activ planul de federalizare a Republicii Moldova, elaborat de OSCE.
După eşuarea planului Kozak, lui Tkaciuk i-a revenit o misiune deosebit de delicată – să explice refuzul subit al preşedintelui de a semna documentul, după ce aparent „părţile” ajunseseră la consens în momentele esenţiale. Se ştie că Dmitri Kozak a comentat conduita lui Voronin din toamna anului 2003 într-un interviu dat publicaţiei moscovite Kommersant. Kozak susţinea că Voronin s-ar fi autobiciuit cu cuvinte dintre cele mai urâte, că ar fi regretat cumplit faptul că l-a dezamăgit pe Putin etc. Diplomatul rus lăsa să se înţeleagă că „imprevizibilul” preşedinte al Moldovei nu merită respect: „Nici în viaţa de toate zilele, conchidea el, nici în politică nu decazi în aşa hal”.
Elita rusească
Consilierul preşedintelui a oferit propria versiune – nefiresc de emotivă pentru situaţia sa – a tratativelor purtate pe marginea Memorandumului. Răspunsul lui Tkaciuk era găzduit de aceeaşi publicaţie care-l intervievase pe Kozak. Tkaciuc susţinea, între altele, că oficialii de la Chişinău au fost deranjaţi de includerea, la cererea neaşteptată a lui Kozak, a punctului despre prezenţa militară rusă, extinsă până în anul 2020. Kozak spunea că asemenea stipulaţie era absolut necesară, pentru a câştiga bunăvoinţa Tiraspolului, dar promitea că armatele ruse nu vor staţiona mai mult de trei ani. Diplomatul rus, declara Tkaciuc, l-a asigurat pe Voronin de faptul că celor mai importanţi actori de pe scena politică a lumii – OSCE, SUA, UE – li s-a comunicat conţinutul planului şi că aceştia l-au aprobat; atunci însă când partea moldavă a început să contacteze organismele europene, precizând poziţia lor, s-a
aflat că oficialii ruşi nu aranjaseră cu nimeni nimic şi pur şi simplu minţeau. În consecinţă, afirmă Tkaciuc, conducerea de la Chişinău a devenit conştientă de propria naivitate, de jocul celor mari, dar şi de faptul că, în realitate, „nu există nici un fel de parte transnistreană independentă, ci doar reprezentanţi transnistreni ai intereselor unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse”.
Simularea procesului de negocieri
La prima vedere, declaraţiile pot trece drept rechizitoriu prezentat Moscovei, dacă în spatele culpabilizării „unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse” nu s-ar întrevedea tendinţa de a salva imaginea atrăgătoare a Rusiei ca întreg şi a conducerii ei de vârf. Evoluţiile din ultimul timp, inclusiv întâlnirile liderilor de la Chişinău cu preşedintele Putin, par să valideze această interpretare. Să observăm, de asemenea, că Tkaciuc clamează neputinţa ţărilor mici în faţa presiunii statelor mari, puternicii din Vest, nedeosebindu-se, în acest sens, de cei din Est. Afirmaţia tinde, după părerea noastră, să inducă în societate un sentiment de infirmitate şi se întâlneşte, într-un fel, cu ideea, vehiculată de guvernare, potrivit căreia orice încercare de remediere a situaţiei din Basarabia – pe tărâm economic, politic sau cultural – este din start
compromisă, atâta timp cât nu este aplanat conflictul transnistrean.
În anul 2006, Mark Tkaciuc şi Vasile Şova au efectuat vizite la Moscova, unde se presupune că au discutat despre perspectiva unei Moldove loiale Rusiei, dacă aceasta din urmă va contribui la soluţionarea problemei Transnistriei. Să mai luăm aminte că, deşi a criticat vehement înstrăinarea întreprinderilor din Transnistria, operată de regimul separatist de la Tiraspol, Voronin s-a arătat, în acelaşi timp, satisfăcut de faptul că majoritatea noilor proprietari provin din Rusia. Conducerea de la Chişinău continuă să definească relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă drept „parteneriat strategic”, după ce, începând cu 2004, a declarat în repetate rânduri că Rusia menţine în Moldova forţe de ocupaţie.
Legaţi mental de spaţiul răsăritean
Marea dramă a comuniştilor moldoveni constă în incapacitatea de-a înţelege – sau de a recunoaşte deschis –, chiar după ce Kremlinul le-a subminat în mod evident campania electorală din 2005, că tratamentul aplicat de către Rusia Moldovei nu depinde deloc de „sentimentele nobile” nutrite de conducerea de la Chişinău faţă de Moscova. Menţinerea îndelungată la putere în Moldova a unei formaţiuni, indiferent de orientarea ei ideologică, implică stabilizarea situaţiei şi se poate argumenta că este de natură să genereze condiţii favorabile pentru reunificarea ţării. Or, conjunctura internaţională creată după căderea URSS n-a permis nicidecum dezlegarea diferendului în sensul dorit de Rusia şi restabilirea controlului său asupra întregii Moldove. De aceea, puterea din răsărit a fost interesată de-a lungul anilor – şi mai este încă, deocamdată – să simuleze un proces de negocieri, să tergiverseze
aplanarea conflictului şi să dezechilibreze periodic viaţa politică de la Chişinău.
După cum învederează, o dată în plus, biografia politică a influentului consilier prezidenţial Mark Tkaciuc, liderii comunişti continuă să fie legaţi mental de spaţiul răsăritean şi n-au renunţat nici pentru o clipă în forul lor interior la tradiţiile de guvernare autoritariste. Ei vor fi tentaţi în continuare să soluţioneze conflictul transnistrean într-o manieră voluntaristă, mimând consultarea poporului, dar trăgând mereu cu ochiul la reacţia şefului de la Kremlin.
Dr. Aurelia FELEA (Chişinău)
Dr. Ionaş Aurelian RUS, Assistant Professor (profesor asistent) de politologie, Raymond
Walters College, University of Cincinnati, Ohio, SUA