ACUM.TV

„În prezent UE, ştiind relaţiile noastre complicate cu România, numeşte un cetăţean român la conducerea grupului de monitorizare a alegerilor noastre. Este o provocare directă la adresa noastră”.

(29 iulie – Vladimir Voronin în dialog cu jurnaliştii ruşi)

Anul 2009 devine începutul sfârşitului tranziţiei post-sovietice în RM. Sau poate să devină aşa ceva. Datele post-electorale indică faptul că – teoretic, cel puţin – o alianţă de guvernare formată din partidele necomuniste este posibilă. Asta în ciuda diferenţelor de viziune şi ambiguitatea declaraţiilor făcute în campania electorală. Dar pentru ca realpolitik-ul pro-european să se impună la Chişinău este nevoie de o intervenţie fermă a Europei, ale cărei semnale politice şi economice se pot dovedi decisive în aceste momente. Chiar dacă nerostit, fantoma lui 1998 şi a ADR mai bântuie la Chişinău…

Geopolitică electorală şi acuze publice

Validarea alegerilor este decisivă, iar Bruxellesul trebuie să îşi ia în serios misiunea, mai ales după incoerenţele de după 5 aprilie. Votul de la Chişinău indică modificări de orientare geopolitică, iar legitimitatea este esenţială. Factorul ce poate genera legitimitate este înainte de toate UE. Există deja ambiguităţi legate de procesul electoral, dar ne vom opri doar la una dintre ele, cu implicaţii mai largi – relaţia dintre politică şi sociologie. Una dintre funcţiile principale ale sondajului la ieşirea de la urne (exit-poll) este şi controlul corectitudinii alegerilor. Dacă există diferenţe mari (dincolo de marja de eroare) între acesta şi rezultatele finale, explicaţiile pot fi numai două: fie o greşeală tehnică, fie fraudarea alegerilor. A treia cale nu există.

În RM, diferenţele între datele sociologice şi rezultatele finale ale alegerilor au existat, dar prea puţină lume s-a simţit vexată. La parlamentarele din 2005 sau la cele din 5 aprilie 2009 a existat o diferenţă de circa 5% între rezultatele sondajului la ieşirea de la urne şi rezultatele finale. La alegerile din 29 iulie, iarăşi se constată o diferenţă de circa 5% în favoarea PCRM în rezultatele finale, dar nici acum nu sunt semne că va fi luată în discuţie. Şi totuşi, lucrurile trebuie clarificate odată şi odată în ceea ce priveşte statutul investigaţiei sociologice în RM. Vladimir Voronin s-a pronunţat deja, acuzator, faţă de rezultatele exit-poll-ului: „Trei sute de mii de euro trebuia să-i spele şi să facă ceea ce au făcut ei, dar mai departe ei nu duc nicio responsabilitate… Mai mult decât atât, noi încă de ieri am cunoscut acest rezultat al exit-poll-ului, pe care ei l-au pregătit. Aşa că (exprimare în rusă – n.r.) chestia asta, cum se spune, este cusută cu aţă albă, întreg acest exit-poll”. Acuza e explicită, gravă şi vizează, precum în Rusia, finanţatorii occidentali. Chestiunea trebuie clarificată până la urmă. Şi ne amintim că, nu cu multă vreme în urmă, directorul IPP de la Chişinău anunţa că s-a săturat de acuzaţiile fără probe care se aduc BOP-urilor girate de instituţia pe care o conduce. În consecinţă, a anunţat că va da în judecată pe cei care îl blamează gratuit. Ar putea fi 29 iulie un început necesar şi din acest punct de vedere?

Declaraţii, negocieri şi cifre

Rezultatele alegerilor nu sunt o surpriză – sondajele arătau clar o polarizare a societăţii în raport cu evenimentele de la 7 aprilie, cele care au conturat sau accentuat tendinţa de vot. Între aceste două blocuri electorale radicalizate s-a interpus „centrul”, adică PDM. Dacă îl calculăm în contul Opoziţiei, putem conchide că „noua Opoziţie” a câştigat alegerile. Şi asta nu e puţin lucru! Dar pentru ca această victorie să capete contur politic, mai e nevoie de eforturi considerabile. Totuşi, rezultatele electorale sugerează că „saltul mortal” al lui Marian Lupu – adică o coaliţie PCRM-PDM – poate fi evitat, deşi declaraţiile din campania electorală au fost ambigue şi neconcludente. Relativ târziu, doar cu câteva zile înainte de final, un vicepreşedinte al PDM vorbea răspicat la un post de radio despre o viitoare coaliţie post-electorală cu liberalii. E drept că publicul acelui post de radio exact asta aştepta să audă… Oricum, campania a trecut şi e nevoie de aici înainte de coerenţă în declaraţii, indiferent în ce limbă sunt făcute şi în faţa cui.

Pentru o coaliţie necomunistă există impedimente – de ordin intern, înainte de toate. Nici măcar cele trei partide liberale din Opoziţie nu sunt atât de sudate încât să nu existe posibile disensiuni care, deocamdată, au fost gestionate atent şi inteligent. Dacă la cele trei se adaugă un partid al cărui lider, pe 7 aprilie, s-a aflat într-o tabără opusă, lucrurile se complică şi mai mult. Orgoliile sunt mari, pretenţiile asemenea. Cu toate acestea, miza trebuie asumată, pentru că alianţa cu PDM poate aduce nu doar majoritate în Parlament, ci şi potenţiale „voturi de aur” din PCRM în perspectiva alegerii viitorului preşedinte necomunist! Adică, voturi din rândul acelor deputaţi comunişti care, fără simpatii ideologice faţă de PCRM, doar pragmatice, ar putea opta, când barca guvernării comuniste se scufundă, pentru vaporul Opoziţiei social-liberale. Ipoteza nu trebuie exclusă, pentru că situaţia nu mai este cea din 1998, când comuniştii aveau 40 de mandate în Parlament, dar statutul de opozanţi şi goana după putere îi menţinea uniţi. Astăzi suntem pe un evident trend descendent al partidului lui Voronin, deci, nivelul de coeziune al membrilor scade dramatic. Odată respinsa ispita alianţei cu PCRM, puterea de negociere a lui Marian Lupu creşte semnificativ.

Europa urmează la mutare. Inclusiv Bucureştiul!

Concluzia este una singură. Posibilitatea unei coaliţii necomuniste şi pro-europene la Chişinău e reală, chiar dacă unii „analişti occidentali” au început să o regrete deja. Dar pentru ca ea să se concretizeze – adică impedimentele interne să fie depăşite – e nevoie de intervenţia europeană fermă şi aplicată.

În primul rând, pe termen scurt, e nevoie de semnale politice că o coaliţie necomunistă este dezirabilă şi va fi susţinută politic la Bruxelles. Doar o asemenea presiune va menţine negocierea de la Chişinău pe un făgaş productiv. În al doilea rând, e nevoie de proiecte economice pentru a sprijini credibil noua construcţie politică, cu efecte directe la populaţie. Parteneriatul Estic este cadrul de mişcare cel mai apt, deocamdată. În al treilea rând, e nevoie de reactivarea relaţiei bilaterale Bucureşti-Chişinău. Autorităţile din România, de data aceasta, par că au obţinut ce şi-au dorit, adică un partener de dialog credibil şi dispus să discute constructiv. Urmează la mutare Bucureştiul care trebuie să convingă că s-a pregătit pentru o asemenea oportunitate. În al patrulea rând, e nevoie de o modificare radicală, prin democratizare, a spaţiului public din RM. Să guvernezi pe timp de criză fără capacitate de a transmite propriul mesaj publicului – citeşte televiziuni – este curată sinucidere. De-monopolizarea instituţiilor media este imperioasă, iar aici presiunea şi expertiza UE nu trebuie amânate. În acest context, revenirea TVR la Chişinău are o funcţie strategică pentru viitoarea guvernare.

Există un precedent periculos în regiune – fără o intervenţie fermă şi articulată a Occidentului, mariajul Revoluţiei Oranj de la Kiev a durat doar nouă luni, după care Ucraina a intrat în criză perpetuă. RM nu este Ucraina nici ca dimensiuni, nici ca provocări şi este în puterea Bruxellesului să transmită cele mai eficiente semnale şi să facă mutările cele mai judicioase pentru ca scenariul ucrainean să fie evitat. Aici este miza viitorului european al vecinului estic al României şi al spaţiului euroatlantic.

Acest articol a fost publicat duminică, 2 august 2009 la rubrica Republica Moldova.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.