De cînd s-au născut alegerile prezidenţiale la români, în mai 1990, mereu, pe lîngă candidaţii „normali”, înţelegînd prin aceasta pe cei care reprezentau forţe politice de o anumită consistenţă sau erau personalităţi de oarece anvergură ale vieţii publice, de cele mai multe ori cei doi factori funcţionînd laolaltă, au existat şi tot felul de candidaţi, să le spun, „exotici”, sau cumva plecaţi de acasă. Uneori, chiar se întîmpla ca lista„normalilor” să fie bătută numeric de cea a „exoticilor”. Nici nu ştiu dacă respectivele candidaturi erau spontane, adică porneau din dorinţa irepresibilă a unor Brătianu-Cartof, părintele Anghelini, cel cu pîine ieftină, sau vraciul Mudava, pentru a aminti cîteva din candidaturile cele mai spectaculoase, sau erau numai nişte diversiuni, puse la cale de partide mai puternice sau forţe obscure, pentru a risipi voturile cît mai mult în primul tur şi a fi făcute mai uşor jocurile electorale în turul al doilea.
Cum tradiţiile bune nu se pierd niciodată la români, avem şi anul acesta parte de asemenea candidaturi ciudate. Sigur, e normal să candideze preşedintele în funcţie, dl. Băsescu, sau d-nii Mircea Geoană şi Crin Antonescu, care reprezintă două din marile partide ale momentului. Pînă şi candidatura Tribunului, dincolo de straneitatea prestaţiilor dumisale, este normală, devreme ce în 2000 a reuşit să ajungă în turul al doilea, provocînd tulburarea electoratului fără nostalgii comuniste, obligat să-l voteze pe dl. Iliescu, ca să nu cîştige cumva agitatul candidat PRM, atît de puţin „comercial” pe piaţa externă. Normală este şi candidatura Principelui Radu, nu doar prin apartenenţa la unele din cele mai prestigioase instituţii naţionale, ci şi prin faptul că urcă în sondaje. Cum normală este candidatura reprezentantului UDMR, fără şanse de cîştig desigur, dar care-i permite posibilităţi de negociere pentru turul al doilea şi, pe cale de consecinţă, pentru eventualitatea refacerii coaliţiei de la guvernare.
Pînă mai apar candidaţi „normali”, iată se anunţă deja interesante candidaturi cu semn contrar – Nati Meir, Miron Cozma, Ion Coja. Poate şi Gigi Becali, dacă nu iese fuziunea PRM – PNG. Dl. Meir nu ştie imnul ţării la preşedinţia căreia candidează, dar şi-a vopsit frumos părul, a luat-o pe d-na Monica Columbeanu purtătoare de cuvînt, pe care o va împrumuta pentru „o cină romantică” talentatului muzician care-i va compune imnul de campanie. Dar are şi o frumoasă propunere de nou guvern, cu soţul purtătoarei de cuvînt, Iri Columbeanu, cu dl. Botezatu şi ale vedete în componenţă. Sper din toată inima să n-o uite pe d-na Laura Andreşan, pentru portofoliul ocupat acum de d-na Ridzi! Nici pe d-na Oana Zăvoranu la turism! Avem, acum, o blondă falsă, poate a venit timpul unei brunete! În mod normal, pentru repetatele dumisale afirmaţii rasiste, antisemite şi negaţioniste, oriunde în lumea civilizată, dl. Ion Coja n-ar fi terminat un proces că ar fi şi început altul, adunînd ani buni de închisoare. Aici şi acum, în eterna şi fascinanta noatră ţărişoară, D-Sa şi-a anunţat candidatura la preşedinţie. La convingerile pe care le exprimă, mă întreb de ce se mai joacă de-a alegerile democratice, cînd ar putea organiza o lovitură de stat, un marş asupra Bucureştilor! Soluţie pentru care, de altfel, ar putea opta liniştit şi dl. Miron Cozma, de altfel – nimeni nu e mai antrenat decît D-Sa în cucerirea pe cale revoluţionară a Capitalei, nimeni n-a mai obţinut atîtea victorii nu doar asupra civililor, dar şi asupra forţelor de ordine. Prin 1999, de frica sa, ofiţerii de jandarmi şi poliţie, îşi părăseau în grabă subordonaţii şi uniformele şi se ascundeau prin păduri şi portbagaje!
Da, iată, cel puţin trei candidaţi meniţi să dea culoare campaniei electorale din această toamnă oricum fierbinte. Nu vor aduna dumnealor semnăturile necesare înscrierii în cursa electorală? Să fim serioşi, din 1990 primăvara încoace, n-a existat un singur candidat „excentric” care să nu fie reuşit acest lucru! Chiar dacă, apoi, numărul voturilor nu l-a egalat pe cel al semnăturilor!
Președintele României este garantul respectării Constituției.
Ce credibilitate poate avea Miron Cozma candidând la această funcție când el a fost condamnat definitiv și irevocabil pentru subminarea puterii de stat?
Ce credibilitate poate avea Ion Coja, negaționist al Holocaustului, care încalcă legea de incriminare a negaționismului scriind scrisori deschise președintelui României?
În sfârșit, ce credibilitate poate avea un evreu israelian care intră în parlamentul României pe lista PRM, după care părăsește partidul și care este un saltimbanc notoriu?
Absolut! De asta i-am si grupat la „plecati de acasa” pe stimabilii candidati! Daca se adauga si Gigi, cum umbla vorba, situatia nu difera prin nimic.
Ce confuzie în capul acestei persoane care se ascunde sub anonimat!!!
Liviu Antonesei și-a exprimat o opinie, și doar Curtea Constituțională decide cine îndeplinește și cine nu condițiile stabilite de Constituție și legea electorală pentru a candida la președinția României.
Ceea ce spune Liviu este că o canidatură a infractorului Cozma, saltimbancului Nati și negaționistului Coja ar fi jalnică.
Cât despre incriminarea negării Holocaustului, ea există în alte opt țări din UE, printre care Germania, Franța, Belgia și Austria. Poate mă anunțați și pe mine când a încetat democrația să-și facă prezența în aceste țări. Sau poate îmi spuneți cum se compară aceste țări cu o „democrație” ca Iranul unde președintele însuși neagă Holocaustul în public ori de câte ori apucă.
Aveti o mentalitate totalitara. Vreti o simulare a democratiei si a libertatii cuvantului. Toti cei trei au dreptul sa candideze daca sunt cetateni romani si indeplinesc celelalte cerinte.
Ce se intampla in alte tari unde sunt arestati oamenii pentru ca dumnealor contesta amanunte despre holocaust este regretabil. Este categoric o expresie a totalitarismului iar acolo democratia inceteaza si isi face simtita prezenta numai masca ei.
Oricare cetăţean are dreptul să candideze. Asta aşa, de-ncălzire.
Liviu, însă, a uitat-o pe Graziela Bîrlă, l-a uitat pe avocatul infatigabil (al cărui nume îmi scapă, Gheorghe, cumva, sau Dinu?), celebrul Raj Tunaru – la fiecare mandat apar indivizi care visează cu ochii larg închişi. Să-l mai pomenim pe Aurel Rădulescu? Pe Ovidiu Tudorici? Eduard Manole?
Aş fi curios să aflu părerea ta despre candidaţii solitari occidentali… Trebuie să-i spun că tristul comic Coluche era gata, gata să ia preşedinţia Franţei.
Dar nu asta e problema. Orice nebun cu încuviinţare legală poate să catindeze, dar spune-mi, te rog, ce e în minţişoara celor care pun ştampila pe ei? În cotloanele alea tenebroase aş vrea să intru! Ei, aşa-i că ţi-am dat o temă?
Multumesc, Petru, dar nu era nevoie neaparat de aparare! Cred ca opiniile exprimate de mine sint legale si de bun simt, iar daca pentru preopinent acest lucru nu este evident, ma tem ca nu este vina mea!
Intr-o paralela cu o societate democratica normala savgardarea libertatilor si ale privilegiilor dobandite in timp, ar trebui vazut ca exista masuri de protejare, de prevenire a raului. Democratia inseamna protectie, aparare. Ca exemplu as lua SUA unde un infractor, un delincvent nu mai are dreptul la vot. Este de la sine inteles ca un astfel de cetatean nu va fi acceptat ca tribun in nicio institutie politica. De ce ?
Ma gandesc ca lupul nu va pazi niciodata oile.
Liviu are perfecta dreptate! Nu cred ca mana patata de sangele victimelor mineriadelor se va mai spala vreodata.
Eu cred că Liviu a făcut foarte bine să se oprească la doar trei candidați, pentru că nu numele lor este important, ci tipologia umană pe care o reprezintă.
Iar Coluche nu numai că n-a fost vreodată „gata, gata să ia președinția Franței” dar nici măcar nu a candidat.
În 1981, când ajunsese la un maximum de 16% în sondaje, deci nu avea cum să-i amenințe pe Giscard și Mitterrand, a anunțat că renunță la candidatură, potrivit relatărilor și datorită unor amenințări cu moartea. Cert este că nu reușise să strângă decât 11 semnături de susținere din partea aleșilor, față de un minimum de 500 cât prevede legea pentru a deveni candidat la președinție.
De altfel, istoria alegerilor prezidențiale din Franța – țara cu cea mai puternică președinție din Uniunea Europeană – arată că aici candidații „plecați de acasă” nu au nici cea mai mică șansă.
Florin Iaru
Da, sistemul american e foarte complicat, dar ei par multumiti cu el! Altfel, l-ar fi schimbat deja, dupa mai mult de doua sute de ani, de cind functioneaza. Pe de alta parte, Fat Frumos nu e exclus la modul absolut. Nu-l impiedica nimeni sa opteze pentru una din cele doua tabere si sa cistige, mai intii, batalia pentru nominalizare! Acestea sint, totusi, suficient de diferite intre ele pentru a avea de unde alege. Dar mai important mi se pare ca, chiar luind in calcul aceasta imperfectiune, democratia americana este una functionala, ceea ce m-as sfii sa spun despre a noastra!
Petru, Forin, Florin al doilea
A, lista respectivilor candidati e imensa, spuneam doar ca, uneori, excentricii ii depaseau pe normali! Coluche n-am candidat, desi ar meritat sa candideze mai mult decit toata liota noastra de ciudati, macar era talentat!
Interesant, totusi, e altceva – toti candidatii astia resuesc sa adune suta de mii de semnaturi, dar la vot iau o foarte mica parte din ele! Probabil, de la cei similari, draga Florin, dar, procentual din populatia globala inca nu sint foarte multi! Asta e partea buna! Partea rea e ca la vremuri de criza, numarul lor creste, sau mai degraba procentul lor in masa votantilor, cum s-a vazut. Inca nu e grav pe cit ar putea fi daca ne uitam la nivelul global foarte modest al clasei noastre politice in ansamblu!
Ce-o fi in mintea votantilor PRO astfel de fenomene?
De obicei, nimic!
Unii voteaza, de cele mai multe ori, convinsi ca nu va iesi respectivul. In joaca…
Altii votează din aceeasi convingere, dar nu din joaca, ci pentru a se asigura ca si-au consumat ei insisi votul. Din precautie ori suspiciune.
Altii voteaza pentru ca chiar se regasesc in personajul respectiv. Din admiratie, sa zicem. O admiratie nedefinita si neconturata dupa alte criterii decat unul fizic (invocand carisma lui Miron Cosma, fizicul Monicai Columbeanu) sau Doamne, iarta-ma!, mintal (nu mental!).
Dar Cozma sau Coja au cea mai mică şansă? E ca în bancul cu ilegalistul care s-a ascuns, dar nu l-a căutat nimeni.
Pe de altă parte, sistemul american, dacă e să luăm un exemplu extrem, e atît de îmbîrligat, încît poţi să cîştigi alegerile la urne şi să le pierzi la marii electori. Iar cît priveşte şansa unui al treilea individ (că o fi un geniu, cu stea în frunte, sau un independent luminat) de a cîştiga preşedinţia – ei bine, şansa asta e nulă. Dintr-un punct de vedere sofist, posiblitatea lui neica nimeni şi imposibilitatea lui Făt Frumos de a accede la o funcţie reprezintă cele două extreme ale aceleiaşi ecuaţii.
P.S. Comentatorii care s-au ocupat de cazul Coluche au ajuns la concluzia că acei candidaţi „oficiali” cu care se luase el la întrecere erau de tot nereprezentativi. Dar
erau oficiali, deci erau „buni”.
Nu știu cine sunt „comentatorii” de care vorbește Florin Iaru, dar „Comentatorii care s-au ocupat de cazul Coluche au ajuns la concluzia că acei candidaţi „oficiali” cu care se luase el la întrecere erau de tot nereprezentativi. Dar erau oficiali, deci erau „buni”.” e tot atât de adevărată ca cea precedentă, anume că „Coluche era gata, gata să ia președinția Franței”.
Ehei, da’ parcă mai știu? Povestea e veche, foarte veche. Dar tonul comentatorilor contemporani fenomenului exact ăsta era. Sigur, oi mai fi exagerat și eu, pentru efectul de ecou controlat!
Dragă Liviu.
M-aș feri ca de dracu’ să numesc democrația americană una funcțională. Poate una funcțional lobbistă. Că ea funcționează (deci cetățenii ei se supun regulilor) e una, dar dacă se și simt bine în pielea lor, că trăiesc în „libertatea” de mișcare sau conștiință – asta e alta. Existența comodă, relaxată a cetățenilor în interiorul unui stat e cea mai mare victorie democratică. Dar n-aș căuta-o în Statele Unite.
Apoi, n-aș compara nimic cu România. Actuala democrație românească e cea mai bună, repet, cea mai bună… propagandă pentru un sistem totalitar/dictatorial. Dacă nu știi cum să instaurezi un regim de forță în România, procedezi exact ca politicienii, juriștii, polițiștii și toate instituțiile de stat de acum și de la noi. Succes garantat!
Mi-e teamă domnule Iaru că nu faceți altceva decât să practicați sportul național românesc: vorbitul după ureche. pe care noi la revista ACUM îl combatem cu fermitate.
Depinde, domnule Clej, depinde de unde privim.
De aici, de unde privesc eu, mi-e teama ca dl Iaru are dreptate!
Nu depinde în niciun fel, doamnă Ciortea, eu nu mă refer la opinii, ci la informații. Or cele date de domnul Iaru despre Coluche nu corespund realității.
A, pardon! Acolo nu ma amestec, pentru ca nu ma pricep.
Dar in chestiunea cu democratia romaneasca…, ma tem ca, de aici, asa se vede!
Oricum, e bine ca a venit adaosul Dvs., pentru ca dl Iaru este un scriitor a carui opinie conteaza, in general, pentru romani.
Domnule Iaru,
Dumneavoastră ați început printr-o dezinformare: „Trebuie să-i spun că tristul comic Coluche era gata, gata să ia preşedinţia Franţei.” Coluche n-a candidat, deci nu era nici pe departe gata-gata să ia președinția Franței.
După care continuați: „Comentatorii care s-au ocupat de cazul Coluche au ajuns la concluzia că acei candidaţi „oficiali” cu care se luase el la întrecere erau de tot nereprezentativi.”
Nu știu dacă ne referim la aceeași alegere din 1981, care a avut un caracter istoric, Mitterrand devenind primul președinte de stânga al Franței ales prin vot direct și asta după 23 de ani de dominație neîntreruptă a dreptei și cu un program extrem de radical, care prevedea între altele naționalizări de proporții.
Vă reamintesc de asemenea că pe 10 mai 1981 peste 85% dintre alegătorii cu drept de vot s-au prezentat la urne (față de 87% cu șapte ani înainte, când Giscard câștigase în fața aceluiași Mitterrand).
Cum vă puteți imagina domnule Iaru că saltimbancul politic Coluche ar fi avut cea mai mică șansă de victorie într-o țară în care președinția este o instituție cu un prestigiu enorm? (Până și în 2007, la primul tur de scrutin al alagerilor prezidențiale prezența la vot a fost de 84%)
Chiar atât de tâmpiți îi credeți pe francezi? Și cum bănuiesc că majoritatea celor care citesc această pagină nu au auzit de Coluche nu cred că a vorbi după ureche, mai ales din partea cuiva ca dumneavoastră, este un lucru recomandabil. Cum revista ACUM nu se conduce după standardele presei din România nu am putut lăsa această dezinformare nepenalizată.
Acum, pentru că m-aţi făcut curios, mi-am verificat memoria. Se pare că aveţi dreptate şi nu aveţi dreptate.
Citez din Wikipedia: „Le 30 octobre 1980, il organise une conférence de presse où il annonce son intention de se présenter à l’élection présidentielle de 1981. Certains y voient une blague, pourtant un sondage le crédite de 16 % d’intentions de vote. C’est la panique chez certains hommes politiques : les coups bas et menaces anonymes fusent ; François Mitterrand y voyant une menace potentielle, il charge Jean Glavany et Gérard Colé de dissuader Coluche de maintenir sa candidature (http://fr.wikipedia.org/wiki/Coluche#cite_note-13). Suite à cela et à l’assassinat de son régisseur René Gorlin il annonce qu’il se retire en avril 1981 (http://fr.wikipedia.org/wiki/Coluche#cite_note-14).”
Ce înţeleg din asta? Că, totuşi, memoria mea nu m-a minţit 100%? Că nu a renunţat de bună voie, ci a fost, oarecum, strîns cu uşa? Că avea şanse REALE dar asta i-a scos din minţi pe Dunărea gîndirii lor şi pe contacandidatul ei? Acum, domnule Clej, nu ştiu ce vîrstă aveţi dvs., de aia am crezut că, mai tînăr şi mai informat decît mine fiind, veţi fi avînd dreptate.
Numai că simpla citire a rîndurilor de mai sus mă enervează din nou. A dracu’ memorie, nu vrea să mă înşele nici acum! Şi mai spun asta cu oarecare tristeţe reţinută, pentru că nu mi-a plăcut tonul contra-atacului dvs.
Domnule Petru Clej, dacă e să mergem la sursă, hai s-o facem.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Élection_présidentielle_française_de_1981
Deci: primii doi candidaţi, cei care au intrat în turul II, au obţinut 28,32, respectiv 25,5% din sufragii. Înainte de a se retrage, mult înaintea campaniilor finale, Coluche avea 16%, cu trend ascendent! Repet, intenţie de vot înainte de tururile finale ale catindaţilor! Fabulos! Ce legătură au cifrele opţiunilor cu prezenţa la vot?
Francezii sigur nu erau „tîmpiţi” (dacă l-ar fi ales), ci plictisiţi, sastisiţi, îngreţoşaţi de politica franceză. O politică vinovată de multe mizerii din lumea contemporană. Iar clasa politică ar fi trebuit cu adevărat să se înnoiască. Ar fi venit ne-politicienii la putere, vă asigur!
Acum, hai să-l analizăm pe acest personaj.
Am să vă citez sloganul lui electoral tulburător (dacă e cineva care nu înţelege franceza, pot traduce, deşi se înţelege din prima), pentru că se adresează CETĂŢEANULUI FRANCEZ, nu electorului francez: « J’invite les fainéants, les crasseux, les drogués, les alcooliques, les pédés, les femmes, les parasites, les jeunes, les vieux, les artistes, les taulards, les gouines, les apprentis, les Noirs, les piétons, les arabes, les français, les chevelus, les fous, les travestis, les ancien communistes, les abstentionnistes convaincus, tous qui ne compte pas pour les hommes politique à voter pour moi, à s’inscrire dans leur mairie et colporter la nouvelle. ». « Le seul candidat qui n’a pas raison de mentir ». Cum vă pare? Neserios? Comic? Găunos? Mie îmi pare excepţional.
A pune poporul pe picior de egalitate cu populaţia e un gest de un mare curaj. A aduce la rampă deosebirile care învrăjbesc electoratul (o masă amorfă şi manipulabilă), tocmai pentru a respecta şi glorifica diferenţa e ceva, pe onoarea mea. Mi-ar fi plăcut să-l votez! De altfel, viaţa lui a fost cu totul altceva decît viaţa unui star de cinema.
Uf, spre liniştea noastră, s-a retras.
Florin Iaru
In prima chestiune, cea americana, nu cred ca putem cadea de acord, as putea adauga ca fiica-mea, ginerele, prietenii mei care au plecat se simt foarte bine acolo, dar tu imi poti da exemple de oameni care nu se simt bine si nu facem nimic!
In a doua, sintem! Si eu cred, desi mai critic uneori, cind vad lucruri asemantoare prin vecini, deci desi mai critic citeodata teza „exceptionalismului romanesc”, ca Romania e, totusi, incomparabila – cu orice!
Îmi pare rău domnule Iaru, dar cred că ne referim la cu totul altă alegere. Nu știu despre ce curbă ascendentă vorbiți la Coluche, iar sondajele sunt una și alegerea era alta.
Repet: francezii nu erau tâmpiți să aleagă o nulitate politică precum Coluche.
Francezii nu erau DELOC plictisiți, că altfel nu s-ar fi dus peste 85% dintre ei să aleagă între două proiecte total diferite de societate, reprezentate de Giscard și Mitterrand.
De altfel, după dizolvarea de către proaspătul președinte Mitterrand a Adunării Naționale electoratul a dat o majoritate covârșitoare Partidului Socialist și aliatului său Partidul Comunist.
În 1981 venirea stângii la putere a fost percepută ca o schimbare enormă – și în fapt a fost. Ea a fost urmărită cu interes – îngrijorare sau speranță – în ÎNTREAGA LUME.
Ce forță politică avea Coluche în spatele lui? Care era proiectul lui de schimbare a societății. NICIUNUL. Mi se pare jenant să faceți astfel de afirmații despre situația politică din Franța anului 1981.
Vă recomand, dacă-l găsiți, „le billet” scris de celebrul editorialist Robert Escarpit în Le Monde, datat 12 mai 1981, de care-mi aduc aminte și acum. Și lăsați-l pe Coluche, că e doar o notă de subsol a istoriei.
Stimate domnule Petru Clej,
Nu am de gînd să insist. Am să las numai informaţia să vorbească. http://fr.wikipedia.org/wiki/Candidature_de_Coluche_lors_de_l'élection_présidentielle_française_de_1981
Dacă Escarpit a zis ceva (nu cunosc articolul, înţeleg că l-a desfiinţat pe Coluche), Pierre Bourdieu şi Gilles Deleuze au avut alte opinii. Le Nouvel Observateur îi dedică un număr, exact în săptămîna cînd serenul Mitterand îşi depusese candidatura!. Sigur, ar fi profitabil ca această candidatură să rămînă în zona penibilului, ar reieşi că eu am greşit grav, iar istoria e logică şi riguroasă. Numai că nu am greşit chiar de to. Coluche candidat ar fi segmentat voturile stîngii. Istoria Franţei era alta. Iar faptul că poporul aprobă măsurile de forţă – hm, de ce nu mă miră?
Şi încă o dată. Nu-l faceţi tîmpit sau ridicol, numai pentru că era comic. Un alt actor, mult mai puţin talentat, mult mai mărginit, dar beneficiind de sprijinul unui mare partid politic şi de scriitori de discursuri, a fost cel mai charismatic preşedinte american din ultimii 30 de ani!
Şi cu asta pun capăt. Nu mai argumentez nimic, nici prin cap nu-mi trecea ca o remarcă nevinovată să intre într-o aşa vîltoare! Nu vreau să am dreptate. Dar, pe cuvîntul meu, nu-mi place să fiu făcut „urechist” sau bolnav de superficialitatea presei române, cum insistaţi. Un ton mai amabil – discutăm, ce Dumnezeu,! – cred că era mai potrivit.
Am promis, dar nu mă pot stăpîni.
Uite cum s-a coalizat toată politica franceză, aia responsabilă, împotriva unui clovn:
Pour Mitterrand, le candidat du Parti socialiste, Coluche risque sérieusement de lui prendre de nombreuses voix qui peuvent le faire échouer au second tour. François Mitterrand envoie alors Gérard Colé et Jean Glavany persuader Coluche d’abandonner sa candidature pour rejoindre le Parti socialiste4. Il se méfie et refuse l’offre.
Valéry Giscard d’Estaing est depuis plusieurs années la cible de Coluche. Et pour déstabiliser l’actuel président, Coluche pourrait ressortir l’Affaire des diamants révélée par Le Canard enchaîné en 1979, ce qui explique le fait que Coluche l’avait surnommé à une période „Le bijoutier”. Pour ne pas prendre de risque, une consigne passe sur les trois chaînes de télévision française et le réseau de Radio France (qui sont publiques et dont les directeurs sont nommés par l’exécutif) : Coluche n’a pas droit de cité. Tandis qu’au Gymnase, le public le rappelle sur l’air de « Coluche président », le boycott des médias s’organise.
Mais il persiste et sa popularité ne se dément pas, des méthodes plus radicales et illégales auraient alors été employées. Le ministre de l’Intérieur de l’époque, Christian Bonnet aurait donné l’ordre aux Renseignements généraux au sein du groupe Dauvé d’espionner et de rechercher tous faits pouvant discréditer Coluche. C’est ainsi que L’Express reçoit des informations qu’il publie le 27 décembre 1980, où l’on apprend que Coluche a été condamné à 3000 francs d’amende pour outrages à agent de la force publique.
Les choses commencent à mal tourner : le journal Minute exhume un procès-verbal relatant un larcin de Coluche à l’âge de 19 ans. René Gorlin, régisseur de Coluche, est retrouvé par la police, abattu de deux balles dans la nuque. Mais il semblerait que la police se garde de dire que c’est un crime passionnel, ce qui laisse Coluche supposer que ce meurtre est lié à sa candidature.
Il reçoit alors des lettres anonymes (comme « COLUCHE : ATTENTION A LA MORT ! » dont les lettres sont découpés dans un journal) et coups de téléphone menaçant sur les risques à conduire en moto… Il reçoit une menace de mort signée du groupe Honneur de la Police fustigeant son rôle dans Inspecteur la Bavure.
Le 9 février, Coluche avertit la presse anglo-saxonne qu’il a recueilli 632 promesses de signatures de grands électeurs (pour se présenter, il lui faut recueillir 500 signatures), il en obtiendra en réalité 11. L’opération restaurants du coeur n’ayant pas encore démarré, Coluche n’avait pas montré de réalisations concrètes.
Bun, şi acum cîte ceva despre cetăţeanul Coluche: http://fr.wikipedia.org/wiki/Restaurants_du_coeur
Domnule Iaru,
Tot ceea ce faceți dumneavoastră, cu întârziere, este să încercați să justificați afirmația că Coluche era gata, gata să ia președinția Franței, și tentativele ulterioare de a o drege, inclusiv faptul că Giscard și Mitterrand erau nereprezentativi sau că electoratul francez era plictisit (și de aceea a votat la turul II în proporție de peste 85%).
Tot ceea ce s-a întâmplat în 1981 echivlează cu un moment istoric – în care stânga franceză a venit la putere – pe care a menținut-o într-un fel sau altul (cu excepția a doi ani 1995 – 1997) timp de 21 de ani.
Schimbările produse atunci au fost radicale, iar un saltimbanc precum Coluche nu le-ar fi putut realiza, în ipoteza – complet absurdă – că ar fi avut șanse, cum ați afirmat dumneavoastră – să devină președinte.
Schimbările introduse de regimul MItterrand după 1981 – naționalizări, aprobare administrativă de concediere, abolirea pedepsei cu moartea – depășesc cu mult promisiunile populiste (Restos du Coeur) ale lui Coluche.
El rămâne o notă de subsol în istoria Franței. Singurul candidat anti-sistem care a reușit să spargă duelul republican stânga – dreapta a fost Jean Marie Le Pen în 2002 (1969 când stânga nu a fost în turul II a fost o excepție, dar atunci s-au înfruntat candidatul gaullist cu cel centrist, nu a fost prezent un candidat anti-sistem) când multiplicarea canidaturilor la stânga a compromis calificarea în turul doi a liderului PS și premier, Lionel Jospin. Știm însă cu toții ce s-a întâmplat în turul doi.
Iar anecdotele conspiraționiste pe care le citați sunt picante, dar nimic mai mult, mai ales că v-ați declarat partizanatul pentru Coluche.
Daca vom merge cu totiii la vot si alegem pe cine trebuie o sa iesim din infern ,altfel NICIODATA.DESTEAPTATE ROMANE DIN SOMNUL CEL DE MOARTE.
Stimată Alina,
Dacă nu sunt indiscret, care e candidatul „pe cine trebuie” să-l alegem, ca pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu cu 99,99% din voturi în condițiile unei participări la vot de 99,98%?
Pai domnule Clej, acel 99,99% (desigur era o masluire ordinara…) era scos din cei prezenti la vot, adica dintr-un 100%! Acel 99,98% nu isi are rostul in ecuatie. Cu tot respectul, putina atentie, gafati cam des.
Domnule Andrei Mavrodin,
Am avansat cele două procentaje avansate la modul ironic, dar se pare că n-ați sesizat ironia.
Pe de altă parter, dacă vă aduceți aminte (sau dacă nu puteți consulta presa dinainte de 1989) NICIODATĂ prezența la vot anunțată de autoritățile comuniste nu a fost 100%, așa că nu văd unde este gafa. Și poate îmi mai dați exemple de gafe „dese”.
Domnule Clej, nu cred ca nu ati inteles exact ceea ce am vrut sa spun. Am spus „..dintr-un 100%..” Nu ca ar fi fost vreodata la vot participanti in proportie de 100%. Daca nu ati fi asa de arogant si atotstiutor poate ca nici nu ati gresi asa de des si poate ca atunci cand ati gresi ati avea o atitudine mai demna, recunoscand greseala.
Domnule Andrei Mavrodin,
Tot nu înțeleg ce doriți să spuneți, nu știu de la dumneavoastră care sunt greșelile (cu un mesaj mai înainte erau gafe) pe care le fac, în schimb remarc că singurul motiv al intervenției dumneavoastră este un atac la persoană.