Referindu-se la democraţia din SUA, Noam Chomsky afirmă în “Necessary Illusion; Thought Control in Democratic Societies” următoarele:

“Cauza socială pe care o servesc mediile poate fi echivalată …cu ceea ce scrisese James Mill în secolul XVIII despre educaţia de stat. Aceasta “trebuie să le insufle oamenilor supunerea faţă de guvern precum şi faţă de ordinea socială în general”…
Cultura noastră politică are o cu totul altă viziune asupra democraţiei decât episcopii brazilieni (care au cerut democratizarea mediilor din ţara lor). În concepţia acestora, democraţia le oferă cetăţenilor accesul la informaţie, participarea la discuţii şi la stabilirea de scopuri politice, precum şi la transpunerea programelor în acţiune politică. Modul în care înţelegem noi democraţia este mai limitat: cetăţeanul este consumator şi observator, dar nu participant la activitatea politică. Opinia publică are dreptul să ia poziţie faţă de propuneri care nu vin din interiorul său, însă dacă limitele sunt depăşite, apare o “criză a democraţiei” care trebuie urgent rezolvată…
După cum a arătat Thomas Ferguson, istoria politică a SUA poate fi explicată în bună măsură printr-o teorie investivă a politicii. Considerăm că democraţia a fost instaurată în statele dependente de noi atunci când societatea este dominată de oligarhi locali şi de oameni de afaceri aliaţi cu investitorii americani. De asemenea, forţele armate trebuie să se supună controlului nostru şi guvernul trebuie să fie condus de profesionişti care execută prompt ordine şi care servesc puterea din SUA. Dacă populaţia se revoltă împotriva acestei situaţii, SUA au dreptul de a folosi forţa pentru a reinstaura democraţia…
În mod corespunzător, mediile fac deosebirea dintre “democraţi” şi “naţionalişti”. Primii servesc interesele SUA, ultimii sunt contaminaţi de boala numită ultranaţionalism. Documente secrete ale administraţiei SUA explică faptul că interesele noastre sunt ameninţate de regimuri naţionaliste care transpun în practică dorinţele populaţiei de ridicare a standardului de viaţă şi de reforme sociale, în loc să ţină cont de nevoile investitorilor din SUA…
Pentru a putea deveni fericiţi, oamenii nu au nevoie de libertate, ci de comunitatea de rugăciune. În epoca modernă zeul suprem este religia profană a statului; în democraţiile occidentale învăţătura esenţială propovăduieşte subordonarea faţă de stăpânii economiei private, adică acceptarea sistemului de câştiguri private şi subvenţii publice…
Pentru a putea trăi într-o fericire care nu poate fi oferită de libertatea de a alege, “observatorii obiectivi” ai societăţii moderne se servesc de “iluzii necesare” şi de “supersimplificări emoţionale eficiente” pentru a disciplina şi legăna în sentimentul mulţumirii masele neştiutoare.”

Referindu-se la perioada postmodernă, fără a folosi însă noţiunea de postmodernism, Noam Chomsky afirmă în acelaşi eseu următoarele:

“…înainte de toate, a trebuit ca tinerii (anilor ’60) să fie convinşi de “cultura narcisismului” şi aduşi în starea de a se preocupa în mod primordial de sine însăşi. Probabil că mulţi şi-au dat seama că această atitudine nu a fost corectă, dar câtă vreme omul nu şi-a găsit identitatea şi locul propriu în societate este foarte tentat să se adapteze normelor impuse de sistemul propagandistic.”