ACUM.TV

Statul este o instituţie care deţine autoritatea exclusivă de a impune anumite reguli de conduită socială în interiorul unei arii geografice determinate.

Avem oare nevoie de o asemenea instituţie? La ce ne-ar servi ea?

Mintea umană este instrumentul fundamental de supravieţuire a individului şi singurul său mijloc de cunoaştere. De aceea condiţia fundamentală de care are nevoie acesta este libertatea de a gândi şi de a acţiona în conformitate cu judecata sa raţională. Acest fapt nu implică afirmaţia că omul ar trebui să trăiască în singurătate şi că mediul care ar corespunde cel mai bine nevoilor sale ar fi o insulă pustie. Stabilind legături între ei, oamenii pot obţine avantaje enorme. Mediul care le oferă cele mai favorabile condiţii de supravieţuire este cel social – dar numai în anumite condiţii.

„Cele două mari valori ce pot fi câştigate de pe urma unei existenţe sociale sunt: cunoaşterea şi schimbul. Omul este singura specie care poate transmite şi lărgi din generaţie în generaţie volumul de cunoştinţe; volumul cunoştinţelor ce sunt potenţial disponibile unui om este mai mare decât cel pe care vreun om l-ar putea dobândi în tot cursul vieţii sale. Fiecare om câştigă enorm de pe urma cunoştinţelor descoperite de alţii. Al doilea mare avantaj este diviziunea muncii: ea permite unui om să-şi concentreze eforturile într-un anumit domeniu al activităţii şi să facă schimb cu alţii, care s-au specializat în alte domenii. Această formă de cooperare permite tuturor celor ce participă la ea să dobândească cunoştinţe mai multe, o îndemânare şi o productivitate a eforturilor lor mai mare decât ar putea-o atinge în cazul în care fiecare dintre ei ar trebui să-şi producă toate cele necesare pe o insulă pustie sau într-o gospodărie închisă.

Dar tocmai aceste avantaje indică, delimitează şi definesc ce fel de oameni îşi pot fi reciproc utili şi în ce fel de societate: anume, numai oameni raţionali, productivi, independenţi, într-o societate raţională, productivă şi liberă”. (v. eseul Etica obiectivistă)

O societate care îl jefuieşte pe individ de produsul eforturilor sale, care îl înrobeşte, care încearcă să-i limiteze libertatea minţii sau care îl forţează să acţioneze împotriva propriei sale judecăţi raţionale, o societate care crează conflicte între preceptele sale şi cerinţele naturii umane, nu poate fi considerată propriu zis o societate, ci o gloată ţinută laolaltă de o lege a junglei instituţionalizată. O asemenea societate distruge toate valorile coexistenţei umane şi, în loc să constituie un avantaj, se transformă în cea mai gravă ameninţare pentru supravieţuirea omului. În aceste condiţii, chiar şi viaţa pe o insulă pustie este mai sigură şi de departe preferabilă celei din, de exemplu, Rusia sovietică sau Germania nazistă.

Dacă e ca oamenii să convieţuiască într-o societate paşnică, productivă, raţională, şi să aibă de-a face unii cu alţii întru avantajul lor reciproc, ei trebuie să accepte principiul social fundamental fără de care nu este posibilă nici o societate morală sau civilizată, şi anume principiul drepturilor individuale.

A recunoaşte drepturile individuale înseamnă a recunoaşte şi accepta condiţiile necesare naturii umane pentru propria-i supravieţuire.

Drepturile individului pot fi încălcate numai prin folosirea forţei fizice. Numai folosind forţa fizică poate un om să-l priveze pe altul de viaţa sa, să-l înrobească, să-l jefuiască, să-l împiedice să-şi urmărească propriile-i ţeluri sau să-l forţeze să acţioneze împotriva propriei sale judecăţi raţionale.

Condiţia prealabilă a existenţei unei societăţi civilizate este excluderea forţei fizice din relaţiile sociale, stabilind în acest fel principiul că dacă oamenii doresc să aibă de-a face unii cu alţii, atunci trebuie s-o facă numai pe calea raţiunii, adică prin discuţii, convingere şi acord voluntar, neconstrâns.

Consecinţa principală a dreptului fundamental la viaţă este dreptul la autoapărare. Într-o societate civilizată, forţa poate fi folosită numai ca răspuns şi numai împotriva celor care iniţiază utilizarea ei. Toate motivele pentru care iniţierea recurgerii la forţă este un rău sunt, în acelaşi timp, motive pentru care utilizarea forţei ca răspuns la agresiune devine un imperativ moral.

Dacă vreo societate „pacifistă” ar renunţa la utilizarea forţei pentru a răspunde la agresiune, ea s-ar lăsa pe mâna primului gangster care ar hotărî să fie imoral. O astfel de societate ar realiza contrariul intenţiilor sale: în loc să suprime răul, ea l-ar încuraja şi răsplăti.

O societate care nu-şi creează nici o protecţie împotriva forţei îl obligă pe fiecare cetăţean al său să umble înarmat, să-şi transforme casa într-o fortăreaţă, să tragă în orice străin ce se apropie de uşa casei sau să se alăture unei bande de alţi cetăţeni care să combată alte bande, formate în acelaşi scop, şi să provoace astfel degenerarea acelei societăţi, însemnând instaurarea conducerii prin forţa brută, prin război intertribal permanent, caracteristic sălbaticilor din preistoria omenirii.

Utilizarea forţei fizice, chiar şi în cazul folosirii ei ca răspuns la agresiune, nu poate fi lăsată la discreţia cetăţenilor individuali. Coexistenţa paşnică este imposibilă dacă omul trebuie să trăiască sub ameninţarea permanentă a forţei pe care oricare din vecinii săi ar putea-o dezlănţui împotriva sa în orice moment. Indiferent dacă intenţiile vecinilor sunt bune sau rele, dacă judecata lor este raţională sau nu, dacă sunt mânaţi de simţul dreptăţii sau de ignoranţă, prejudecată sau invidie, utilizarea forţei împotriva unui om nu poate fi lăsată pe mâna altui om.

Imaginaţi-vă, de exemplu, ce s-ar întâmpla dacă cineva care nu şi-ar mai găsi portofelul ar deduce că a fost prădat, ar năvăli în casele vecinilor pentru a-l căuta, şi ar împuşca pe primul om care s-ar uita urât la el, interpretându-i privirea ca o dovadă de vinovăţie.

Utilizarea forţei ca răspuns la agresiune necesită reguli obiective de probă pentru a stabili că s-a comis într-adevăr un delict şi pentru a dovedi cine l-a comis, precum şi reguli obiective pentru a stabili pedepsele şi procedurile de aplicare a lor. Cei care încearcă să judece crime fără a respecta asemenea reguli nu sunt decât o gloată care se dedă la linşaj. Dacă o societate ar lăsa folosirea forţei pe mâna cetăţenilor ei individuali, aceasta ar degenera într-o societate condusă de gloate, care ar putea linşa pe oricine şi care ar genera un şir nesfârşit de vrăjbi şi răzbunări.

Pentru a elimina forţa fizică din relaţiile sociale, oamenii au nevoie de o instituţie care să preia sarcina de a apăra drepturile lor după un cod obiectiv de reguli.

Aceasta este sarcina unui stat — a unui adevărat stat, sarcina sa principală, singura sa justificare morală şi singurul motiv pentru care oamenii au nevoie de puterea de stat.

Statul este acel mijloc prin care se plasează sub control obiectiv utilizarea forţei ca răspuns la agresiune, adică sub controlul unor legi obiectiv stabilite.

Diferenţa fundamentală între acţiunea privată şi cea a statului, o diferenţă ignorată cu multă grijă în zilele noastre, constă în faptul că statul deţine monopolul folosirii legale a forţei fizice. El trebuie să aibă un asemenea monopol, căci el este agentul ce restrânge şi combate folosirea forţei; tocmai pentru acest motiv acţiunile lui trebuie să fie strict şi rigid definite, delimitate şi circumscrise. Nici o urmă de capriciu nu este permisă în execuţia lor; el trebuie să fie ca un robot impersonal, având legea drept singura sa forţă motrice. Pentru ca o societate să fie liberă, puterea ei de stat trebuie să fie strict controlată.

În cadrul unui sistem social adecvat, un individ este liber să întreprindă orice acţiune doreşte (atâta timp cât nu încalcă drepturile altora), în timp ce un funcţionar de stat este restrâns de lege în toate acţiunile sale oficiale. Un individ poate face orice, în afară de ceea ce îi este interzis de lege; funcţionarul de stat nu poate face decât ceea ce îi este permis de lege.

Acesta este sensul maximei că „puterea” este subordonată „legii”. Acesta este conceptul american al unui „guvern al legilor, iar nu al oamenilor”.

Natura legilor adecvate unei societăţi libere, precum şi sursa autorităţii puterii de stat a acesteia, trebuie deduse din natura şi scopurile unei puteri de stat adevărate. Principiul fundamental corespunzător este indicat în Declaraţia de Independenţă: „pentru a garanta aceste drepturi [individuale], printre oameni se instituie guverne, care îşi trag justele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi[…].”

Cum protejarea drepturilor individuale este singura funcţiune legitimă a unui stat, această protecţie este singurul obiect adecvat al legislaţiei: toate legile trebuie să se bazeze pe drepturile individuale şi să fie îndreptate spre apărarea lor. Toate legile trebuie să fie obiective (şi, de asemenea, obiectiv justificabile): oamenii trebuie să ştie în mod clar, înainte de a întreprinde o acţiune, ce le este interzis prin lege (şi de ce), ce fapte constituie infracţiuni şi ce pedeapsă vor avea de suportat dacă le comit.

Sursa autorităţii de stat este „consimţământul celor guvernaţi”. Aceasta înseamnă că statul nu este cârmuitor, ci servitor sau împuternicit al cetăţenilor; cu alte cuvinte, statul ca atare nu are alte drepturi în afara celor ce îi sunt delegate de către cetăţeni pentru un scop precis.

Nu există decât un singur principiu de bază pe care un individ trebuie să-l respecte dacă doreşte să trăiască într-o societate liberă, civilizată: principiul renunţării la folosirea forţei fizice şi transferul către stat al dreptului său propriu de autoapărare, în scopul aplicării sale reglementate, obiective şi legal definite. Cu alte cuvinte, cetăţeanul trebuie să accepte separarea forţei de capriciu (de orice capriciu, inclusiv de al său propriu).

Să vedem deci ce se întâmplă în cazul unei dispute între două persoane privitoare la o activitate în care sunt amândouă implicate.

Într-o societate liberă oamenii nu sunt constrânşi să aibă de-a face unii cu alţii. Ei o fac exclusiv prin acord voluntar şi, dacă elementul timp este implicat, prin contract. Când un contract este încălcat prin decizia arbitrară a uneia dintre părţi, faptul acesta poate cauza celeilalte un prejudiciu financiar catastrofal, astfel încât victimei nu i-ar rămâne altceva decât să pună stăpânire pe proprietăţile făptaşului drept compensaţie. Dar şi aici decizia de folosire a forţei nu poate fi lăsată la discreţia persoanelor particulare. Aceasta ne aduce la una din funcţiunile cele mai importante şi mai complexe ale statului: cea de arbitru care tranşează în conflictele dintre oameni în conformitate cu legi obiective.

Infractorii constituie o mică minoritate în orice societate semicivilizată. Dar protejarea şi executarea contractelor prin tribunalele de drept civil constituie o necesitate crucială într-o societate paşnică; fără o asemenea protecţie nu este posibilă dezvoltarea sau menţinerea vreunei civilizaţii.

Spre deosebire de animale, omul nu poate supravieţui dacă acţionează sub impulsul momentului. Omul trebuie să-şi determine obiectivele şi să le realizeze în timp; el trebuie să-şi calculeze acţiunile şi să-şi planifice viaţa pe termen lung. Cu cât mai bună este mintea omului, cu cât mai mare este competenţa sa, cu atât mai lung este intervalul pe care îşi poate planifica viaţa. Cu cât mai avansată sau mai complexă este o civilizaţie, cu atât orizontul de planificare este mai îndepărtat; de aceea acordurile contractuale pe care le încheie oamenii în aceste condiţii sunt de mai lungă durată, iar nevoia de protejare a siguranţei acestor contracte este mai mare.

Chiar şi o societate atât de primitivă cum a fost cea bazată pe troc, nu ar fi putut funcţiona dacă un individ care ar fi acceptat să schimbe o găleată de cartofi pe un coş cu ouă, ar fi primit ouăle, dar ar fi refuzat să dea cartofii. Imaginaţi-vă ce ar însemna acest gen de comportare capricioasă într-o societate industrială în care oamenii livrează pe credit bunuri în valoare de miliarde de dolari, contractează construirea unor structuri de multe milioane sau semnează contracte de concesiune pe durate de nouăzeci şi nouă de ani.

Încălcarea unilaterală a unui contract implică folosirea indirectă a forţei fizice; ea constă, în esenţă, în primirea de către una din părţi a unor valori materiale, bunuri sau servicii, urmată de refuzul de a le plăti, deci de reţinerea lor cu forţa (prin simpla deţinere fizică), iar nu de drept, adică fără consimţământul proprietarului lor. Frauda implică şi ea o utilizare similară a forţei: ea constă în obţinerea de valori materiale fără consimţământul proprietarului lor, prin înşelătorie sau promisiuni false. Extorsiunea este o altă variantă a folosirii indirecte a forţei; ea constă în obţinerea de valori materiale nu prin schimb cu alte valori, ci prin ameninţarea cu forţa, cu violenţa sau cu vătămarea.

Unele din acţiunile de acest gen sunt vădit penale. Altele, cum ar fi încălcarea de contract, pot să nu aibă neapărat o intenţie criminală, ci pot fi cauzate de iresponsabilitate sau iraţionalitate. Mai pot exista şi cazuri complexe în care ambele părţi pot avea dreptate într-o oarecare măsură. Dar, în orice caz, toate aceste probleme trebuie să constituie obiectul unor legi obiectiv definite şi să fie rezolvate de un arbitru imparţial, care să aplice legea, adică de un judecător (şi, după caz, de juraţi).

Notaţi principiul de bază ce guvernează justiţia în acest caz: nimeni nu poate obţine valori de la alţii fără consimţământul proprietarului. Corolarul acestui principiu este că drepturile unui om nu pot fi lăsate la discreţia unei decizii unilaterale, la discreţia arbitrariului, a iraţionalului, a bunului plac al altui om.

Funcţiunea legitimă a unui stat este, în esenţă, de a crea omului posibilitatea unei existenţe sociale prin protejarea avantajelor şi prin combaterea răului pe care oamenii şi-l pot cauza unii altora.

Atribuţiile legitime ale unui stat cad în trei mari categorii, toate legate de problema forţei fizice şi de apărarea drepturilor omului: poliţie — pentru a proteja pe oameni de infractori, justiţie — pentru a tranşa în conflictele dintre oameni în conformitate cu legi obiective, forţele armate — pentru a proteja pe oameni de invadatori străini.

Aceste trei categorii de funcţiuni implică multe alte probleme subordonate şi conexe; aplicarea lor practică, sub forma unor legislaţii specifice, este de o complexitate enormă. Ea ţine de domeniul unei ştiinţe aparte — filosofia dreptului. În domeniul legiferării sunt posibile multe erori şi conflicte, dar esenţial aici este principiul ce trebuie aplicat, şi anume acela că raţiunea de a fi a legii şi a statului este protejarea drepturilor individuale.

Astăzi, acest principiu este uitat, ignorat, sau eludat. Urmare a acestui fapt este starea actuală a lumii, când omenirea retrogradează spre nelegiuirea tiraniei absolutiste, spre barbaria primitivă a conducerii prin forţa brută.

Ca reacţie pripită la această tendinţă, unii oameni îşi pun întrebarea dacă statul ca atare este un rău prin însăşi esenţa sa şi dacă anarhia n-ar fi sistemul social ideal. Anarhia ca concept politic este o abstracţie naivă şi vagă: pentru toate motivele discutate mai sus, o societate fără o putere de stat structurată ar fi la cheremul primului criminal venit, care ar arunca-o în haosul războiului între bande rivale. Însă eventualitatea imoralităţii umane nu este singura obiecţiune ce se poate aduce anarhiei: chiar dacă într-o societate fiecare membru ar fi pe de-a-ntregul raţional şi de o moralitate ireproşabilă, aceasta n-ar putea funcţiona într-o stare de anarhie; ceea ce ar impune instituirea unui guvern ar fi necesitatea unor legi obiective şi a unui arbitru pentru rezolvarea dezacordurilor între persoane de bună credinţă […]

Evoluţia concepţiilor despre rolul statului are o istorie lungă şi sinuoasă. O licărire a înţelegerii adevăratului rol al unei autorităţi statale pare a fi existat în toate societăţile organizate, această înţelegere manifestându-se în asemenea fenomene cum ar fi recunoaşterea implicită a unei deosebiri (chiar dacă era deseori inexistentă) între puterea de stat şi o bandă de tâlhari (o aură de respect şi de autoritate morală este acordată puterii de stat în calitatea ei de apărător al „legii şi ordinii”), în faptul că până şi cele mai funeste genuri de structuri de stat considerau necesar să menţină măcar o aparenţă de ordine şi un simulacru de justiţie, fie chiar şi în virtutea obişnuinţei sau tradiţiei, şi să pretindă un fel de justificare morală pentru puterea lor, fie ea de natură mistică sau socială. Asemenea monarhilor absoluţi ai Franţei, care trebuiau să invoce „dreptul divin al regilor”, dictatorii contemporani ai Rusiei sovietice cheltuiesc sume enorme cu propaganda, pentru a justifica domnia lor în ochii supuşilor înrobiţi.

Înţelegerea a ceea ce constituie rolul legitim al statului este, în istoria omenirii, o realizare foarte recentă: ea are două sute de ani şi e datorată Părinţilor Fondatori ai Revoluţiei Americane. Aceştia nu numai că au determinat natura şi necesităţile unei societăţi libere, dar au şi imaginat mijloacele de a le traduce în practică. O societate liberă, ca orice alt produs uman, nu poate fi realizată prin mijloace întâmplătoare, prin simpla dorinţă sau prin „bunele intenţii” ale conducătorilor. Pentru a crea o societate liberă şi pentru a o menţine liberă, este necesar un sistem complex de legi, bazat pe principii de o valabilitate obiectivă, un sistem ce nu depinde de motivaţiile, de trăsăturile morale sau de intenţiile vreunui funcţionar, un sistem ce nu lasă nici o posibilitate, nici o portiţă dezvoltării unei tiranii.

Sistemul american al controalelor şi echilibrelor (checks and balances) a fost o astfel de realizare. Iar în ciuda faptului că anumite contradicţii din Constituţie au lăsat portiţe deschise dezvoltării etatismului, ideea de Constituţie ca mijloc de a limita şi restrânge puterile statului a fost o realizare incomparabilă. Astăzi, când asistăm la un efort concertat de a ascunde acest fapt, este important să subliniem încă şi încă o dată că Constituţia este o restricţie impusă statului, iar nu cetăţenilor simpli, că ea nu prescrie comportarea indivizilor, ci numai a statului, că nu este o cartă pentru puterile statului, ci o cartă a protecţiei cetăţenilor împotriva statului.

Să considerăm acum cât de profundă este inversarea morală şi politică ce se poate discerne în punctul de vedere predominant asupra rolului statului. În loc să fie apărătorul drepturilor omului, statul este pe punctul de a deveni violatorul lor cel mai periculos. În loc să protejeze libertatea, statul instaurează sclavia. În loc să-i apere pe cetăţeni de cei ce iniţiază forţa, statul este cel ce iniţiază forţa fizică şi constrângerea în orice fel şi în orice domeniu doreşte. În loc să servească drept instrument al obiectivităţii în relaţiile interumane, statul creează domnia mortală, insidioasă a nesiguranţei şi fricii, prin intermediul unor legi neobiective, a căror interpretare este lăsată pe seama deciziilor arbitrare ale unor birocraţi. În loc să-i protejeze pe oameni de prejudiciere prin capriciu, statul îşi arogă el însuşi dreptul nelimitat la capriciu, astfel încât ne apropiem cu repeziciune de stadiul inversării definitive: cea în care statul este liber să facă orice doreşte, în timp ce cetăţeanul poate să facă numai ce i se permite, care este stadiul ce caracterizează cea mai neagră perioadă din istoria omenirii, stadiul conducerii prin forţa brută.

Se spune deseori că, în ciuda progresului său material, omenirea încă nu a făcut un progres comparabil în domeniul moral. Această observaţie este de obicei urmată de o concluzie pesimistă asupra naturii umane. Este adevărat că starea morală a omenirii este ruşinos de scăzută. Dar dacă ne gândim la monstruoasa inversare morală a statelor (devenită posibilă prin morala altruist-colectivistă) sub care omenirea a trebuit să trăiască cea mai mare parte a istoriei sale, ne punem întrebarea cum au ştiut oamenii să păstreze chiar şi o aparenţă de civilizaţie, şi ce vestigii indestructibile de respect pentru ei înşişi i-au făcut să nu renunţe la postura bipedă.

Începem să înţelegem de asemenea mai limpede natura principiilor politice care trebuiesc acceptate şi susţinute, ca parte a bătăliei pentru Renaşterea intelectuală a omului.

Reprodus cu permisiunea Institutului Ayn Rand.

* * *

Acest eseu a apărut iniţial în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 12, decembrie 1963, sub titlul The Nature of Government. A fost retipărit în culegerea de eseuri A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964). În limba română acest eseu a mai apărut:

– în numărul din martie 1992 al revistei Dialog, editată de dr. Ion Solacolu, 6057 Dietzenbach, Germania;
– în numărul 3 din decembrie 1996 al revistei Krisis, revistă de filozofie editată de Societatea Krisis pentru Dialog şi Reflecţie Filosofică; redactor Ioan-Lucian Munteanu;
– în decembrie 2008, pe blogul ayn-ro.blogspot.ch (care nu-mi aparţine şi care preia textele aşa cum au apărut ele în revista Krisis).

Traducerea de A. Leibovici

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 2 ianuarie 2016 la rubrica Repere carteziene.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.