Ştefan Moişanu este unul dintre miile de tineri nemulţumiţi de ţara în care trăieşte. Tânărul originar din Iaşi a scris câteva rânduri în care îşi manifestă nemulţumirea faţă de ţară şi faţă de sistem. Rândurile lui au devenit un adevărat viral în mediul online şi scrisoarea este tot mai des postată de sute de tineri pe Facebook.
Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărţim. Eşti o ţară minunată şi sunt convins că într-o zi vei face un alt cetăţean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd minţile. Acum, la sfârşit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu ştiu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine şi nu mi-am imaginat cum aş putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viaţă le-am avut alături de ţine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune şi rele, e aşa datorită ţie. Dar şi cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la ţine.
Când eram la şcoală ţi-am adus primele jigniri. Am pus la îndoială calitatea dascălilor tăi. Am trecut cu 10 la Română născocind citate din Tudor Vianu şi alţii şi niciunul din ei nu a avt tupeul să spună că sunt inventate, de teamă să nu se facă de ruşine că nu l-au citit niciodată. Le-am spus eu. Am avut curajul să îi spun profesoarei de chimie că e psihopata şi să îmi susţin cauza în faţă inspectoratului. În facultate le-am spus profesorilor că eu nu am venit la facultatea de Microsoft şi Oracle şi că nu voi fi părtaş la şmenurile lor. Ai încercat să mă scoţi din sistem pe toate căile şi să mă pui jos cu alţi învinşi dar am reuşit de fiecare dată să rezist. Şi nu te înţelegeam de ce erai atât de înverşunată împotriva unui tânăr ce doreşte să fie mai bun pentru a produce pentru ţine.
Mai ţii minte când eram student şi mi-am făcut prima firmă? Facturasem 6 milioane lei vechi. Prima mea factură, scrisă pe genunchi la un client care se amuza uitându-se la mine cum încerc să calculez TVA-ul. În două săptămâni mi-ai trimis Garda Financiară care m-a amendat cu 50 milioane lei vechi pentru că nu trecusem numărul contractului pe factură. Le-am spus celor de la Garda că nu am, că abia am facturat 6 milioane. Mi-au spus că lasă, ai părinţi, rude, eşti tânăr.
Dar când am hotărât să îmi declar dragostea pentru tine şi să cumpăr cu muncă mea o bucată din tine? Când am făcut primul credit să iau un teren, să fac o casă unde să muncesc pentru a prospera ca parte din tine şi unde să mor pentru a mă întoarce în pământul tău. Mai ţii minte cum m-ai batjocorit prin cei de la cadastru care mi-au spus că nu e problema lor că sunt greşite planurile şi că un sfert din teren e în şosea. Pierderea mea, ofranda ta.
Ştii tu oare câte zile am pierdut în templele tale cu ghişee? Am învăţat în ele umilinţă în toate declinările ei şi tot nu am fost demn de tine, tot arogant am rămas.
Ştii tu oare că mi-am petrecut peste 5000 de ore conducând? Ştii tu că era să mor într-un accident? Şi toate pentru că nu poţi construi drumuri şi căi ferate, ştii doar să le desenezi ca un retardat pe şerveţele.
Am muncit cu bucuria şi energia pe care numai tinereţea ţi-o dau, şi pentru că am avut cap şi mâini dibace am produs cât pentru a hrăni cei 121 de fii ai tăi ce mi-au fost angajaţi în anii ăştia. Şi din banii pe care i-am făcut vânzând roadele muncii mele ţi-am pus lunar pe masă o parte frumuşica. I-ai luat de fiecare dată fără măcar să zâmbeşti. Şi dacă am fost strâmtorat şi nu i-am avut mi i-ai luat tu singură din buzunar. Şi dacă nu îi aveam ţi-ai trimis recuperatorii să îi scoată de la mine cu bătaia.
Hmm, mi-aduc aminte de câte ori am pus tot ce aveam gaj să construiesc ceva, pentru mine, pentru ţine, pentru noi, şi totul a fost la un pas să se năruiască pentru că o hârtie zăcea sub salamul cuiva la un ghişeu.
Nu am fost demn nici de oamenii tăi. Oricât am muncit, abia am reuşit să acopăr ţepele pe care mi le-au dat. Pentru că ţi-ai învăţat oamenii că atunci când sunt furnizori să nu livreze, că atunci când sunt clienţi să nu plătească, că atunci când le împrumuţi bani să nu îţi mai răspundă. Şi eu nu pot munci pe cât fură ceilalţi.
Şi pentru că vorbim de oameni, te-ai schimbat, să ştii. Ai devenit mai rea, mai încrâncenată, mai apăsătoare. Şi ai devenit barbară, în sensul istoric al cuvântului. Fiii tăi ştiu mai puţină carte dar fură mai mult, violează mai mult, beau mai mult, mănâncă până le crapă burţile şi sunt într-un permanent război. Ai distrus mediul sănătos în care familia, izvorul normalităţii, moralităţii şi evoluţiei, putea să se nască şi să crească. Te-ai autocondamnat la sterilitate. Poate e felul naturii să tragă pe linie moartă o mutaţie genetică nereuşită, un experiment social ratat.
Ştii ce, dacă mă gândesc mai bine, it is you. Tot ce ţi-am cerut a fost să mă laşi să muncesc şi aş fi împărţit cu ţine roadele cu bucurie. Sunt tânăr, inteligent, doritor să muncesc, şi unde îmi pun mintea şi mâinile rămâne ceva în urmă. Tu eşti cea care m-ai transformat într-un etern meşter Manole. Şi ca să nu se năruiască peste noapte ce am clădit, am zidit în temelii multe din cele ce îmi erau dragi. Şi când politicienii tăi se laudă că edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun că în el sunt închise suflete şi sacrificii ale unor fraieri ca mine.
Cred că vei muri bătrână şi singură. Cei care te-au iubit şi pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta când nu vei mai putea să le oferi nimic. Şi mai cred că îţi meriţi soarta.
6 octombrie 2014
Preluat de pe blogul autorului – v. aici
Postscript:
Ştefan Moişanu a revenit, pe 10 octombrie, cu un comentariu:
Învăţături – când ei nu ne vor
Marţi seara am scris postarea anterioară ce avea în scurt timp să devină virală. Şi acum, după câteva zile, aleg să privesc acest episod cu mintea, deşi sursă lui a fost inima.
În primul rând am învăţat că dragostea la români este privită că o luptă a celor doi, o lupta până la anihilare. Ce am scris eu a fost sub forma unei scrisori de despărţire de o persoană pe care o iubeşti şi care te-a dezamăgit. Dezamăgirea a fost imediat asimilată unei înfrângeri. Tânăr învins, îşi ia bocceluţa şi pleacă. E chiar invers, după toţi aceşti ani în care multe business-uri s-au închis, eu am rămas în picioare. Anul acesta vom avea chiar cea mai mare creştere. Eu am învins, doar consider că preţul a fost prea mare. Textul meu era unul izvorât din dragoste, din durerea unei relaţii ce se rupe, nu un prosop aruncat în ring.
Presa a preluat masiv textul meu dar pervertit mai mult sau mai puţin. Cei mai bine intenţionaţi l-au trasformat dintr-un banal post pe blog în scrisoare deschisă. Ceea ce nu e…
Integral – vezi aici.
„It’s not you, it’s me” este o scrisoare fantastica! Este scrisa din suflet, din inima si probabil cu lacrimi. Este o scrisoare de dragoste de tara si care tara nu simte ceea ce simte autorul scrisorii.
Tara aceea (a fost si a mea pt primii 17 ani din viata) nu simte, nu asculta, n-o intereseaza, nu face nici un effort sa-i faca pe cei care au fost odata indragostiti de ea, s-o iubeasca. Este o tara in care cine fura mai bine si mai mult este „destept” si „admirat”.
What a shame! It could have been different!
NU uitati, cand destul de multi cred ca lucrurile merg prost, ceva se intampla. Adevarata revolutie e pe vine! Parodia de revolutie din 1989 si-a ars gazul. Nimeni nu crede in nimic, o generatie cinica a crescut din balta trecutului. Eminescu a scris candva ceva despre scribii-poeti: voi credeti in scrisul vostru, noi nu credem in nimic.
Tânărul care a scris acest manifest din durere este un neadaptat!
Ce înseamnă în România un neadaptat? Un om cinstit, care vrea să facă ceva, şi nu cunoaşte metodele de a străbate, prin mită, ciubucuri, comisoane, înşelătorii, tactici de ocolire a legii, adică tot arsenalul cu care mai marii ai zilei au reuşit din primele zile de după „revoluţie” !
Eu îl înţeleg bine pe acest student, care a încercat să întreprindă ceva, şi s-a blocat din cauza birocraţiei si a corupţiei. Este şi propria mea experienţă, am iniţiat un SRL de proiectare, aveam de lucru, eram cunoscut, dar la nivelul de platā a lucrărilor pe care îl aplicăm pe baza normelor vechi socialiste pentru munca de proiectare, am ajuns rapid în pragul falimentului, şi nu am vrut să apelez la „metodele consacrate” în România de a trece peste controale şi birocraţii, aşa că în 2003 am renunţat de bună voie la activitatea profesională, cu toate că şi acum sunt încă în stare să fac orice fel de proiect!
Charlie, este o iluzie deşartă că va mai fi o revoluţie în România!! Cei disperaţi care ar trebui să fie catalizatorul unei revolte, fug din ţară, iar cei rămaşi fie sunt pensionarii-neputincioşi, fie clasa corupţilor, care iubesc această „ţară-vacă, bună de muls” în continuare, prin metodele lor verificate în practică.
Pincule!
Inteleg foarte bine ce inseamna „obiceiul pamantului”.
De prea mult timp se practica in Romania mentalitatea de „capul ce se pleaca”. Exista un moment in istorie cand trebuie sa faci „gat” si sa zici „pana aici!”.
Si alte popoare au avut revolutie de ce nu Romanii? E ceva genetic? Eu am lucrat la diverse posturi si la un moment dat am spus : imparatul are haine noi, dar de fapt e in pielea goala. Curaj gaina!
Dle Charlie, este usor de spus si greu de facut. Tineretul romin pleaca peste mari si tari sa-si faca un viitor. Cei care au mai ramas si poate ar putea sa faca ceva, nu sint in stare si nici nu au curaj sa se uneasca si sa lupte. Cei la pensie, nici ei nu sint in stare sa lupte, pt ca au imbatranit si sint obositi. Starea asta de „lasa-ma sa te las” va ramine asa si daca tinerii romini care au plecat si daca se vor reintoarce, poate vor darama the status quo. Sa speram!
To Wanda
Inteleg foarte bine ce spui si ma tem ca ai dreptate. Lasa-ma sa te las e o mentalitate care se potriveste la oameni in varsta. La intrarea in iadul lui Dante este un afis enorm : lasciate ogni speranza voi che entrate (scuzati greselile mele in italiana). Ceace imi spui despre viitorul Romaniei corespunde la zicala de mai sus. Ponta si-a adus un ministru de finante care a capatat PhD la Harvard, sunt sigur ca e foarte reusita. Dar crezi ca inlege obiceiurile bizantine ale politicienilor romani. E totul de spoiala. Pacat.
Charlie, dacă nu era Malta, câţiva credincioşi nemulţumiţi – din Timişoara, şi Securitatea nemulţumitā de prea marea putere a Partidului, ar fi fost din nou reales „tovarăşul”, şi nu se ştie câte decenii, până la moartea naturală a „soţilor” şi a urmaşului „Nicuşor” (dacă nu cumva şi acesta ar fi avut urmaşi!), România nu ar fi ajuns măcar la nişte reforme, dar în nici un caz la o „revoluţie”! 🙂
Tot Moişanu, pe blogul lui scrie că extrem de mulți l-au înjurat – anonim – pentru ce a scris. Mulți dintre cei care l-au aprobat sînt din diasporă. El trage concluzia, făcând și niște evaluări, că un procent destul de mic realizează ce nu e în regulă. Așa că, … nu-l vor purta în triumf pe brațe.
PS. Prin 2007-2011 am scris și eu un mic manifest, numit sugestiv „România Fără Ghișee”, pe care am încercat să-l „vînd”. Oameni în toată firea nu pricepeau ce-i aia. O doamnă, de fapt cu scaun la cap, m-a luat la rost că „mi-a cășunat”. M-am potolit, că nu vreau să am chiar renume de Nebunul Satului. Dar mă amuză cînd văd pe alții că scriu cam aceleași lucru. Cinismul unora însă care vor sa păstreze gunoaiele e caustic. Alții se împotrivesc pasămite din patriotism, dar în realitate pentru că au ce „ronțăi”.
Puteti citi articolul Dlui George Petrineanu „RFG – Romania Fara Ghisee – Modernizarea relatiei cu publicul dupa sistemul suedez” la adresa http://acum.tv/articol/8488/
@Wanda
Era mai BINE pe vremea lui Ceausescu! (na, ca am spus-o! mi-au trebuit 25 de ani 🙂 )
De ce? Pai, prin ’88 lucram la Proiectari in centru. In drum spre serviciu treceam dimineata pe linga Alimentara lui Gigel. Daca vedeam „activitate”, cind intram in birou tipam din toti bojocii: „Oua la Gigel!”. La auzul semnalului de lupta toate colegele apucau sacosele si se prelingeau discret pe linga seful de birou. Odata intoarse cu sacosele pline ma inroseau de ruj pe obraz ba imi mai dadeau si mie citeva oua. Nu incapea discutie.
Acum, cind din aceleasi motive am strigat „Oua in Scandinavia”, aceiasi oameni fac spume la gura: „Mai lasa-ne cu Suedia! Nu vezi ca avem si noi!?… da’ mai mari…”.
Oare de ce o informatie obiectiva rascoleste afectul? Era mai bine…
Vorbind de sacose…
De vreo citeva luni de zile, in Los Angeles County, supermaketurile numai dau pungi de plastic sau de hartie ca sa-ti cari la masina ceea ce cumperi. Ecologistii sustin ca pungile de plastic nu se descompun cind sint aruncate la gunoi si pungile de hartie sint si ele daunatoare mediului. Prietenii mei romini care locuiesc in Los Angeles, ridem ca acum trebuie sa mergem la supermarket cu sacosele noastre, ca si in Romania. 🙂 🙁
Intr-adevar, este o „mica” diferenta intre motivul pt cate mergeam cu sacosa in poseta in Romania si motivul pt care avem nevoie de sacose in Los Angeles 🙂
Scuze ca am deviat de la subiect!!!